Dincolo…

A luat amploare moda trimiterii copiilor la școli în occident. Holliwood-ul ne bagă în creier imagini feerice despre visul american. Tinerii disprețuiesc tradiția și ignoră bătrânii, lăsându-i într-o uitare continuă… Mirajul vieții pe model occidental ne face să uităm și să nu mai apreciem propriul trecut… Farmecul vieții este ras de valul new age… Se încearcă nivelarea globală, ștergerea specificităților, uniformizarea mentalităților și impunerea nonvalorilor….

Și totuși… Doar cei care trăiesc viață de emigrant și vor să fie sinceri pot prezenta obiectiv situația:

Se servește prânzul în avion. Mirosul mi se pare dezgustator. Știu că săptămâni întregi nu voi mai putea mânca nimic străin. Totul va avea gust de carton. Toate moleculele care compun mâncarea vor fi respinse de organismul meu. Celulele mele tânjesc de pe acum dupa telemea albă, legume și fructe strâmbe și parfumate, carne fragedă, împănată cu grăsime, mirodenii simple cu miros amețitor…

Îmi spun că trebuie să mă controlez. Am ajuns să trăiesc în locul pe care l-am visat toată viața, în cea mai civilizată țară din lume. Am reușit după ani de zile de încercări nereușite. Așa că s-o las naibii de mâncare. E doar „crăpelniță”, cum spune tata. Simt o durere scurtă și ascuțită în piept.

Peste câteva ore cobor din avion. Am ajuns pe altă planetă. Toată lumea aici e calmă, nu vorbește tare, nu gesticulează. Toți par a avea certitudini. Nimeni, în afara personalului de aeroport, nu zâmbește. Dacă întorci capul vezi că zâmbetul li s-a șters într-o clipă de pe față. Revine din nou, perfect, când îi întrebi ceva. Apoi dispare iar, complet.

Mi-aduc aminte de prietenul meu din copilărie care m-a invitat aseară la o bere de rămas bun. Abia mă abțin să nu râd tare și acum când mi-aduc aminte de-o pățanie povestită de el. Se rătăcise pe drumuri de munte când vede în sfârșit pe cărare pe cineva venind din direcția opusă. Era un polițist.

– Ăsta este drumul spre cabană, fiți amabil? întreabă amicul meu.
– Da’ ce sunt eu mă, birou de informații? răspunde omul legii și pleacă grăbit.

Afară totul e perfect în țara mea de adopție. Copacii tăiați egal de-a lungul străzilor, iarba tunsă, nimic care să crească la întâmplare. Nu vezi țipenie pe stradă. Toată lumea e la muncă. Nu știu cât timp îmi va lua de data asta să mă reobișnuiesc cu pustietatea străzilor.

Voi ieși seri întregi pe trotuarele înguste la plimbare și voi aștepta să văd oameni care se plimbă fără rost și se uită curioși unul la altul sau vorbesc tare la telefon, femei ridicol de elegante pe tocuri înalte, copii gălăgioși, bătrâni triști.Voi pribegi ca un animal rătăcit. Apoi îmi va trece. Trebuie să-mi treacă și să uit cât mai repede. Nu mai există cale de întoarcere. Doar dacă…

De obicei la câteva săptămâni după întoarcerile mele de acasă încep să construiesc iluzia. Îmi spun mereu că nu am ajuns ca prietena mea din Canada care și-a tapițat o cameră cu fotografii din București, bea singură vin românesc, se îmbată și numără zilele care i-au mai rămas până la pensie când vrea să vândă tot și să-și cumpere o casă la țară în România.

Acest fragment face parte din articolul „Visăcioasa”, pe care îl recomand oricui crede că „dincolo” e raiul…

Anunțuri

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: