Uniunea Europeană este anti-Europa însăși

Există/au fost oameni ale căror spuse te fac să înțelegi mai bine lucrurile. Un astfel de om a fost Alexandru Paleologu, zis și conu’ Alecu.

Datorită importanței celor spuse atunci, îmi permit să reiau aici interviul acordat publicației Adevărul, acesta fiind, se spune, ultimul interviu acordat înainte de a pleca definitiv.

– Mi-aduc aminte: în plin comunism, dădeai de câte un om într-o funcție de decizie, undeva. Câteodată, un om competent, spiritual, inteligent – nu o arăta prea tare, că era periculos – dar era astfel și nici nu-i plăcea să nu fie. Acum se urăște inteligența. Uită-te puțin în viața publică! Uite cine se manifestă! Cât de imbecili pot să fie românii cei mai glorioși! Nu vreau să dau nume, sunt pe buzele tuturor. Abia acum a devenit viața insuportabilă în țara asta, abia acum! Sub comuniști am dus-o cum am dus-o:  pușcărie, porcării, confiscări, ticăloșii cumplite. Dar ticăloșii, nu imbecilități! Între ticăloșie și imbecilitate e o diferență mare de calitate. Ticăloșia este abjectă, ignobilă, deliberată, ea vine dintr-un suflet negru sau întunecat, ori din prostia specifică locului, omului sau grupului. Acuma, prostia este universală, e peste tot. Este unanimă! Pentru că ei, proștii, sunt ignorați statistic. Obscen e că proștii sunt ignorați statistic: nu se ține seama cât sunt de mulți, nici cât sunt de puternici, de ridiculi și de odioși. Nimeni nu-l  vorbește de rău pe-un prost. Pe deștepți, da: „periculoși de inteligenți!”. Pe mine mă revoltă așa de cumplit aceste idioții ajunse la putere! Idioția a ajuns abia acum la putere! Înainte era răutatea, hrăpăroșenia, setea de putere, dorința de răzbunare, invidia. Sentimentele cele mai sinistre de invidie au generat comunismul. Comunismul nu a fost altceva decât invidie. Adică: „De ce ăla să aibă iar eu să n-am?! De ce ăla să fie deștept și frumos iar eu – urât și tâmpit?”- chiar dacă ești astfel!

Inteligența apare ca monstruoasă tocmai monștrilor care trăiesc și care domină societatea

– Putem începe? Da, am început deja. Domnule Alexandru Paleologu, până la dumneavoastră nu am întâlnit un înțelept plin de farmec. E greu să fie omul, în același timp, și înțelept, și fermecător?

Nu știu cum e aia, fiindcă nu știu nici dacă sunt una, nici dacă sunt alta. Nu că n-aș fi în stare să mă laud. Spuneam adineauri: avem dreptate să ne lăudăm când avem dreptate, dar nu când nu avem. Nu că nu sunt eu sigur că sunt deștept sau înțelept. Mai degrabă înclin să cred că da. Am fost învățat să fiu frumos. Ei, asta poate să fie o eroare. Depinde: e frumos sau urât după felul cum o formulezi. Sunt unii care se laudă cu grație, cu talent, îți place să-i auzi lăudându-se. Sunt alții care se autocritică, așa, cu răutate, cu violență, cu pocitanie, și e o porcărie să-i auzi. Chiar dacă, în concluzie, ești de acord cu ei despre ei înșiși. Însă problema asta cu înțeleptul și farmecul nu știu dacă se poate generaliza. Eu cred în farmecul omenesc, cred că există foarte mult farmec pe lume. În unele societăți, nu în toate. Țin minte foarte bine, eram un om în toată firea, aproape spre bătrânețe: în România, de pildă, în plin regim comunist, dădeai de câte unul cu care puteai să stai de vorbă într-un mod inteligent, care avea competență, și politețe, și spirit. Nu arăta prea pe față, fiindcă era periculos a dovedi că ești deștept. Dar nici nu o ascundea față de omul pe care îl bănuia că e ca el. Ori, actualmente, nimeni nu mai bănuiește că cineva poate fi deștept, fiindcă e prea sinistră bănuiala. Ura față de inteligență stârnește suspiciuni și este atât de mare încât simpla reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ține un cuțit între dinți.

În mod popular, reprezentarea inteligenței este cea a monstrului. Am ajuns epoca în care inteligența apare ca monstruoasă tocmai monștrilor care trăiesc și care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om simpatic, agreabil, spiritual,  capabil să spună limpede, amuzant și frumos ceva real. N-am auzit  pe cineva făcând așa ceva. Am auzit doar că se spun vorbe umflate. Se laudă așa-zisul său curaj, care nu există, așa-zisa iubire de adevăr, care nu există (categoric, iubirea de adevăr este o vorbă absolut goală). Nimeni nu iubesște adevărul, dar nimeni! Nici noi nu-l iubim și rău facem. Ni se pare că e periculos să se afle adevărul despre noi. N-ar trebui să fie periculos, dar este. Toate aceste lucruri arată o viciere profundă și gravă a comportamentului social. Mai întâi, e fără leac. Păi, uitați-vă prin istoria lumii! La cum s-au îndobitocit niște mari națiuni ale Europei. Ce a fost Franța până la Revoluție? O acumulare de inteligență, de generozitate, de curaj, de frumusețe și de spirit. Iar cei care au provocat Revoluția erau, asta-i culmea culmilor!, cei mai spirituali, cei mai vrednici și cei mai omenoși. Ei au pregătit Revoluția tocmai din cauza asta! Dar cei care au adoptat Revoluția, din ticăloșenie și din tâmpenie au adoptat-o! Continuă și acum, tot din cauza asta.

Modelul american e unul abject, antipatic și grosolan

Ce șanse mai avem? Omenirea evoluează, în mod clar, către – să-i spunem așa – aristofobie. Se detestă ceea ce este nobil, ceea ce este inteligent, ceea ce este frumos. Se place numai ceea ce este tâmpit, grotesc și abject. Asta place! Ah, ce place: un om tare, un o serios, se zice! Adică un cretin ticălos și setos de putere. Pentru că setea de putere e cea mai ușor de  împlinit. Setea de băutură, de beție, nu totdeauna poți s-o împlinești. Nu ai mereu atâția bani să bei atâta vin, sau atâta vodcă, sau atâta whisky cât ai poftă. În materie de putere, câtă vrei atâta capeți. Nelimitat! Îți poți bate joc de omenire în mod nelimitat. Cum se și petrece în ziua de azi. Repet, nu numai la noi. Noi admirăm câteva țări mari, le zicem mari în  raport cu noi: au o putere economică destul de mare, au impus anumite modele sau cel puțin au căpătat faima asta. Dar uitați-vă, de pildă, la modelul american. Uitați-vă atenți la ce este acesta! Nu la americanul adevărat. Nu încetez a repeta că cel mai mare om de stat al epocii noastre a fost Ronald Reagen. Disprețuit în țara lui, în multe altele – între care și la noi – fiindcă era un om de o cultură relativ mijlocie, nu prea harnic. Spunea foarte bine fiu-meu într-un articol: avea două trăsături aristocratice – incultura și lenea. Ei bine, avem modelul american. De ce? Pentru că în America nu mai există elite americane. De fapt, ele există dar nu mai contează. Elita e formată din cei învinși în Războiul de Secesiune, sudiștii. Proprietarii de sclavi. Poți fi proprietar de sclavi, dar să te porți omenește, după cum poate constata oricine cunoaște destul de bine marea literatură americană. Există o mare cultură, multă inteligență, imens talent în lumea americană.

Dar modelul american e unul tâmpit, abject, antipatic și grosolan. Și e preluat de toți. Acum câțiva ani, când s-a bombardat Kosovo – o porcărie fără margini! – și a venit madama aia, cum o cheamă?, Madeleine Albright, o stupidă, să ne învețe, atunci s-a putut vedea ce e asta. Un prieten îmi spunea: „Trebuie să-i salutăm pe americani, că sunt cei mai tari!”. Pe de o parte, nu sunt cei mai tari. Și-au dorit asta după aceea, când nu erau. Când au văzut că sunt vulnerabili pe teritoriul lor și s-a ruinat definitiv mitul „American way of life”. Și nu se mai  poate repara. Apoi, în Irak, au lăsat să se distrugă, e adevărat de către niște derbedei de-acolo, muzeul poate cel mai important din istoria omenirii. Mie mi-e antipatic muzeul ăla pentru că am o antipatie pentru lumea arcadiană, asirobabiloniană și am simpatie doar pentru lumea creștină, europeană, asta e lumea omenească! Dar, totuși, era de mare preț acel muzeu. A fost lăsat să fie furat, să intre în posesiune privată și în incompetență aproape toată istoriografia de-acolo. Așa scria în presă, n-am verificat. Deci o altă binefacere americană: aducerea democrației unde nu are ce căuta.

Sunt întunecate luminile modernității!

Altă prejudecată, alt cuvânt: democrație. Dom’le, e democrație, e democratic sau nu e democratic! Democrația poate să fie bună sau rea, vorba aceea, după cum se face. Democrația e mai puțin bună în principiu pentru că pleacă de la ideea numărului de voturi. Cum poate numărul de voturi decide ce e bine? Nu decide niciodată ce e bine, ci ceea ce e statistic. Ei bine, acest amic al meu îmi sugera să țin cu americanii fiindcă sunt cei mai tari. Unde sunt tari? Au luat bătaie în Irak numărul unu! Acuma fug de frică. Dar au și îndrăzneala fricosului prost: provoacă și mai tare.  Prostul care nu are nici un fel de ingeniozitate, nici îndrăzneală, pozează cu prostia lui și pare tare. Nu e tare, e tâmpit. Dar nu e vorba doar de americani. Uitați-vă ce se întâmplă cu Franța. În principal, eu am o formație franceză. Și, în primul rând, o neascunsă admirație pentru marea reușită europeană care este Franța. Și Europa, nu numai Franța. Când zic Europa, zic creștinătatea. Fiindcă bine spunea De Gaulle: „Europa ține de la Atlantic până la Urali”. Nu-i altfel! Europa e până Urali. Central europenii sunt niște proști. Millan Kundera, de pildă. Un scriitor remarcabil. Dar dintr-o ciudă, poate explicabilă, zice că Europa are ca linie de est arcul carpatic sau granița convențională cu Bielorusia. Păi, de unde Bielorusia? Europa ține până la Urali! Asta ce poate fi? Dar noi refuzăm modelul rusesc, ca fiind bolșevic. L-am putea refuza atunci și pe cel francez, ca fiind iacobin! Fiindcă ăștia strică și trecutul! Toți revoluționarii ăștia imbecili deteriorează și deformează trecutul. Îl fac după modelul lor imbecil, și ticălos, și incult. Asta le place lor. Or, remarcați ce superbă este Franța cu toate catedralele ei din timpul Evului Mediu! Evul Mediu, epoca cea mai glorioasă a Europei. Numai proștii vorbesc despre „întunecatul Ev Mediu”. Auzi, „întunecat”. Păi, întunecat ești tu, idiotule, care zici asta! Din păcate, acest „întunecat Ev Mediu” nu mai există.

Sunt întunecate luminile modernității! Întunecata modernitate! Chiar întunecată și tâmpită! În secolul al XIX-lea, francezii au avut nostalgia instaurării unei ordini normale. Și încercarea cu bourbonii, apoi cu orleansii, apoi cu Napoleon al III-lea, apoi, după ce a fost înfrântă de nemți, cu majorități electorale zdrobitor de mari în favoarea dreptei. Numai că dreapta n-a fost în stare să instaureze monarhia din cauza tâmpeniei ei! Pentru că oamenii ăștia de dreapta, din nefericire, nu sunt deștepți! Ei voiau steagul alb. Dom’le, nu se mai putea asta. După ce Napoleon umpluse Europa cu steagul tricolor francez, nu puteai să renunți la el. A veni cu steagul alb și cu crinul francez era o sfidare prostească. Dar toți reacționarii, care erau mai puțin deștepți decât aș fi vrut eu să-i văd, voiau steagul alb. Acesta nu s-a mai pus, după gloria tricolorului. De-acuma nu mai există Franța. Pentru că nu se poate spune că există o țară în care, în secolul XX – simplific și rezum – a avut doar doi oameni mari: Valery și Marlaux. E cam puțin și nu de talie suficientă cum a fost odinioară: o sumă imensă de genialități, de spirit, de splendoare, secol după secol în cultura franceză. Pe de altă parte, nu a răsărit nimic în țara noastră. Eu am apucat, declar asta sus și tare, pot s-o și zbier, sunt în stare să și sparg pahare pe tema asta, să arunc pe fereastră obiecte: am văzut în România oameni extraordinar de inteligenți, de subțiri, de fini, de admirabili și de civilizați. Ei bine, acum nu doar că dispar, da nu sunt iubiți! Remarcați cât de tare este detestată inteligența! Am auzit de mii de ori expresia: „E periculos de inteligent”. Cum să fie periculos? Numai prostia este periculoasă. Dar de ea nu se teme nimenea. În fiecare zi, se poate vedea pericolul imens pe care-l degajă prostia și incultura. Însă nouă ni se par omenoase, generoase, frumoase, agreabile, mai cu seamă când te simți ca și acasă în prostie și în incultură. Eu am făcut un copil destul de târziu, la 54 de ani. Credeam că n-o reușesc să-l mai am. Aș fi trăit degeaba. Dar, de când l-am avut, mi s-a iscat altă groază: știu precis în ce lume stupidă și grosolană va trăi. Nu poate fi dubiu: o lume abjectă și cretină în ultima expresie. N-am nici un fel de optimism în ceea ce privește șansele inteligenței pentru viitorul apropiat. Despre cel îndepărtat, ce să mai vorbim? Suntem înconjurați de o degenerescență dusă până la animalitatea cea mai crasă.

Vom avea o lume stupidă și ticăloasă

– Lumea se schimbă fundamental.

În tâmpit se schimbă, nu în altceva!

– Se șterg granițele, se vorbește despre “statul mondial”. O dobitocie asta cu “statul mondial”.

Statul este o creație juridică, necesară pentru organizarea unei societăți care are elemente comune: limbă, istorie. Dar nu acesta este idealul. Actualmente, a apărut o chestie care ar fi trebuit să-mi placă: ideea de Uniune Europeană. Suntem invitați, cu destule reticențe, să aderăm și noi. Cum să aderăm la ceea ce suntem? Ce să schimbi, când ai fost în istorie pe un anumit loc al planetei? Ești european pentru că te-ai născut în Europa! Nu poți fi altceva! Alți imbecili de la noi și din alte părți cred că european e numai elvețianul. Modelul elvețian. Care model elvețian? Ce geniu au elvețienii? Să nu fim balcanici?  Să nu-i mai avem drept modele nici pe Socrate, nici pe Platon, nici pe Aristotel, nici geometria euclidiană, nici sistemul social grec? Socrate, Platon și Aristotel erau eminamente balcanici! Nu ne mai place, domnule! Vom avea ceea ce ne place: o lume stupidă și evident ticăloasă. Nu am reușit să găsesc nici o consolare în ideea că n-o să fie așa. Ba o să fie, n-are cum altfel. Grav este că se iau modele stupide. Uniunea Europeană cu care ne mândrim astăzi a dat un test formidabil: iată, acele declarații moderate, normale și de bun simț ale lui Buttiglione au stârnit o revoltă grozavă în rândul unor oameni cu mutre normale. Dar care nu mai voiau să fie normali, că nu mai era la modă. Au început să mănânce căcat în mod zgomotos, la Uniunea Europeană. Păi ce să aștepți de la așa ceva? Cum să fiu pe de o parte cetățean al unei țări, apoi al unui continent? Există un parlament european și unul național. Ce să faci cu două parlamente? Și ăsta, unul, e de prisos. Vorbesc ca parlamentar. Eu știu ce era parlamentul pe vremuri, mai puțin acum: ocazie pentru oamenii de talent țină cuvântări memorabile și ocazie pentru a vota prostește lucruri stupide. Altceva nimic. Uniunea Europenă este o catastrofă. Pare a fi un element ponderator contra influenței excesive a americanilor. Dar ce, a fost inventată de europeni? Nu, domnule, tot de americani! Uniunea Europenă este anti-Europa însăși! N-avem ce face. Probabil că n-avem încotro, că ni se pune sula-n coaste ca să fim și în Uniunea Europeană. Nu era suficientă Europa, trebuia și o Uniune Europeană! Uniune cu cine? Uniunea asta este negarea unei vizuni globaliste. Dacă trebuie să ne unim, înseamnă că suntem diferiți. Și atunci Europa nu poate fi un lucru reductibil la o arhitectură. Dar se dă, o dată în plus, prilejul de a se ține discursuri stupide. Că, de la Churchil încoace, nu s-au mai ținut discursuri deștepte.  Nu știu ce anume ar putea să ne dea o oarecare indiferență necesară. Dar eu nu reușesc să fiu indiferent. Nici un om care este cât de cât atent nu poate reuși asta.

– Vrem nu vrem, o să ajungem tot acolo. Dar cultura română contemporană are valori suficient de viabile ca să semnifice în noul spațiu? Sunt Caragiale și Eminescu suficient de europeni?

Colosal de europeni! Nimeni nu e mai european ca ei! Dar românii îl detestă pe Caragiale, zicând că el ne-a făcut să fim neserioși. Cum să afirmi așa ceva?! El, cel care a râs de caraghioși?! Problema noastră e că nu mai știm să râdem. Ni se pare că râsul ar fi o atitudine necuvincioasă, ireverențioasă, nerespectuoasă față de valori. Să nu râzi! Să nu se mai râdă! O atitudine care vine din comunism. Atunci, dacă râdeai, te dădeai de gol că nu ești tâmpit. Era foarte periculos.

Suntem inculți, dar avem o mare cultură

– În România, cine face cultura? Talentele autentice, așa zisele „grupuri de prestigiu”, care generează centre de putere, sau doar culturnicii care-i gestionează sărăcia?

În nici un caz culturnicii, care sunt niște parazitari. Ei vorbesc despre cultură, dar nu știu ce-i aia. Trag doar foloase din cultură, au salarii pe baza asta. Iar ceilalți, care vorbesc despre cultură și se cred culți, pot să fie justificați sau nu. Căci nu orice prestigiu este justificat. Unele pot fi. Cum se face deosebirea dintre ele? Aici e o mare ceartă și nu se ajunge niciodată la înțelegere. Mai ales că fiecare are și excese. Uneori ne ambalăm și exagerăm. Însă noi avem o mare cultură. Suntem inculți, dar o mare cultură avem! Suntem inculți acum, dar n-am fost totdeauna. Cultura se poate discerne în anumite situații din viața cotidiană. În felul cum reacționezi într-o anumită împrejurare, în felul cum te porți într-o circumstanță. În felul de a fi civilizat stă semnul că ai cultură. Poate că nu una foarte evidentă și foarte discursivă. Dar o ai sigur dacă știi să respecți cuviința, spiritul, grația, frumusețea. Dar noi mai iubim cumva frumusețea? Astăzi s-ar putea să mai fie vreo câteva sute de inși în stare de asta. Nu-i mult! Nu-i destul!

– De ce nu se poate trăi din performanță culturală în țara asta? Cine îi împinge pe românii profunzi peste graniță? Ce s-ar fi făcut Eliade, Cioran, Ionesco, Brâncuși fără marile biblioteci ale lumii, fără emulația culturală a Occidentului? Strălucim numai în exil, domnule Paleologu?

– Aici e o chestie: destinul individual nu este obligatoriu legat de un anumit loc. Un om poate să ajungă ilustru în cu totul altă societate și în alt mediu decât cel național. Orice om inteligent și glorios merită să fie glorios fiindcă  este inteligent. Dar în materia asta nu cred că e bine să optăm pentru o anumită formulă pentru că riscăm să devenim exclusiviști. E o nenorocire faptul că azi, la noi în țară, nu știu dacă poți să-i aduni pe toți inteligenții într-o încăpere ca asta. Poate mai mare, dar nu cu mult. Evident, n-au dispărut oamenii inteligenți, nici cei cultivați, nici cei cuvincioși. N-au dispărut. Dovadă că ne vedem între noi. Dar ei nu mai contează. Nimeni nu le acordă nici cea mai mică atenție, nici cel mai mic respect, nici o prețuire. Azi, la noi, cu anumite excepții, te uiți cum oamenii care prezintă interes, despre care se pomenește mereu, au o dublă calitate indisociabilă: sunt și cretini și miliardari. A fi miliardar fără a fi cretin nu spune nimic. A fi cretin fară a fi miliardar, nici atât. Dar cretinul miliardar are un prestigiu formidabil. Nota bene: nu toți care sunt considerați cretini sunt chiar cretini. De pildă, am avut o reacție, manifestată în presă, împotriva domnului Gigi Becali. Îl văzusem la televizor vorbind foarte violent cu un jurnalist. Mi s-a părut revoltător și i-am spus-o. Apoi, mi-a dat el un telefon. N-am reușit să ne întâlnim, așa e viața. Dar am fost nevoit să constat ce-i cu omul ăsta. E un om poate naiv, dar în orice caz un suflet curat. Ceea ce nu-i puțin lucru: e un lucru stimabil să ai sufletul curat. Chiar mă gândeam să votez cu el. Totuși nu se va întâmpla, fiindcă și chestiunea votului e legată de fel de fel de relații, de obligații, de reprezentări… Dar mărturisesc că aș vota cu el. Întâi că e foarte bine îmbrăcat. Asta nu trebuie disprețuit, după cum o fac foarte mulți proști. A învățat în Italia cum să asorteze cravata cu costumul, care trebuie să aibă manșetele bine croite. Le poartă și cu eleganță! Nu-l fac pe Gigi Becali unul din exponenții a ceea ce se preferă. Când spun despre cretini și miliardari mă refer la miliardarii sincer cretini.

Cândva aveam o idee: omul deștept se îmbogățește. Da’ de unde! Prostul se îmbogățește și numai la asta se gândește. Deșteptul are lucruri mult mai interesante în cap, alte conversații, alte bancuri, alte combinații productive. Nu se îmbogățesc decât proștii. Sigur că se întâmplă ca unii să se îmbogățească pentru că au un talent special pentru afaceri, o intuiție mai exactă. Nu o etică, nici o filosofie a avuției. Ci o estetică a avuției. Ăștia sunt oamenii bogați și inteligenți. Unii dintre ei. Nu toți au această calitate. Dar pe cei inteligenți nu-i prea vezi mereu în actualitate. Nu pot fi omiși, dar nici nu sunt foarte agreați.  Românul admiră bogăția, dar nu pe bogatul inteligent. Bogăția se admiră pentru prostia ei, nu pentru inteligența ei. Am remarcat că prostia place, are simpatizanți, are partizani. Prostia este un lucru unanim apreciat și aducător de glorie. Eu nu sunt unul dintre aceia care contribuie la sporirea acestor glorii.

– Există o carismă bolnavă a prostiei.

Categoric.

Vom avea dreptul la ceva, dacă ni-l vom impune

– Când credeți că se va desprinde cultura română de visteria statului? Oare creatorii or să aibă vreodată dreptul la tihnă, la o viață decentă? Vor putea să se exprime fără să facă mereu compromisuri? În „Jurnalul de la Păltiniș“, se relatează cum Noica s-a dus la prim secretara de Timiș și a rugat-o, plângând, să încerce să investească în cultură, nu în fotbal. Pentru că valorile culturale sunt cele care rămân și ne reprezintă cu adevărat.

Noica a făcut cum făcea de obicei. Era un mare gânditor, un mare filosof, un om fermecător. Știu precis, fiindcă am fost foarte apropiat de el. Dar uneori avea niște excese copilărești absolut indiscutabile. Să te duci plângând la o secretară de partid!! De ce plângând? De ce nu răstindu-te? Apoi, noi vom avea vreodată dreptul la ceva? Îl vom avea dacă ni-l vom declara și ni-l vom impune! Dacă nu, nu!

– Credeți că va reuși cultura română să-și producă propriile resurse? De ce nu e sprijinită nici acum de banul privat? Există soluții politice care să-i dea o gură de oxigen?

Ceea ce este politic este suficient de viciat din insuficientă cultură. În țara noastră, au fost câțiva oameni politici care erau și oameni de cultură. Secolul trecut, au fost cu duiumul! Astăzi cred că mai există, dar nu îi mai vedem. Dacă ne-am întâlni unul cu altul, ne-am putea da seama că suntem oameni cultivați și deștepți.

Abia acum trăim cu poftă nebună în comunism

– Cât de liberi putem să fim într-un sistem democratic?

Într-un sistem democratic nu putem fi liberi. Acum câțiva ani, mi-aduc aminte, citeam un articol al unui om pe care eu îl prețuiesc foarte mult. Avea titlul „Mai presus de orice, democrația”. Am întrebat-o pe o doamnă din conducerea revistei de ce titlul ăsta. Nu e mai presus de orice! Mai presus de orice e inteligența. „A, zice, deci sunteți antidemocratic fiindcă sunteți aristocrat!”. Da, îi spun, dar, dacă citiți istoria, veți vedea că cei mai nebuni oameni au fost aristocrații care au impus democrația în lume. Au impus-o cu o patimă dementă. Secolul trecut a fost o epocă în care s-a impus o bună democrație. Funcțională. Totuși cuvântul „democrație” era un fel de abureală mentală. Democrația se bazează pe o idee: câte voturi ai. Dacă ai mai multe voturi decât altul, poți să susții o dobitocie. N-am avut niciodată stimă pentru omul care are multe voturi. Ci doar pentru cel care are idei bune. Dar fără voturi multe, ideile bune rămân de pripas. O lume în care deciziile se iau pe bază de numărătoare de voturi, și aia imperfectă, nu știu la ce duce ori la ce servește.

– Oare nu am rămas de pe vremea comunismului cu deprinderea de a fi liberi în interiorul unei norme, care ne dă și senzația că suntem protejați? N-am rămas cu „complexul tătucului” sau cu cel al „fratelui mai mare”?

S-ar putea. În aparență, n-ar fi obligatoriu ca lucrurile să stea astfel. Dar, la 14 ani după așa numita revoluție, eu constat că abia acum trăim de bunăvoie și cu plăcere, cu poftă nebună, în plin comunism! Atunci ne mai iritam, ne mai agasa ceea ce vedeam, aveam niște reacții destul de inteligente, chiar dacă inoperante. Dar acum asta ne place! Fără nici un fel de tătuc! Avem, ce-i drept, și nostalgia tătucului: facem tătuci din te miri cine. Oricine e capabil să devină tătuc. Poate fi votat ca tătuc cu un mare număr de voturi. Dar câți votează pe tătucul ăsta și câți pe celălalt? Se pot încurca socotelile! Acum trăim cu voluptate, cu decizie, cu voință fermă în plin comunism! Acum suntem cu adevărat comuniști. D-aia suntem și așa tâmpiți!

Poate că noua generație va aduce o viață mai puțin idioată

– Din istoria noastră am căpătat toate metehnele: șmecheria, lenea, distracția fără bucurie, cultul basileului și, mai ales, predispoziția lăuntrică să ratăm lucrurile mari. Trăim la ciupeală, ne descurcăm doar printre nimicuri. Nu avem idealuri și, de obicei, negociem în genunchi. Cum vom scăpa de anatemele acestea, domnule Paleologu?

– Nu scăpăm. Azi nu mai avem nici o șansă de scăpare. Dacă însă, nu este exclus!, momentul de stupiditate îngrozitoare pe care îl trăim acum la nivel planetar nu este decât o manie, o boală, o marotă a unei generații (s-ar putea ca generațiile viitoare să nu mai gândească la fel!). Ar fi o speranță și s-ar putea să scăpăm de prostia asta care ne amenință la fiecare colț de drum. Dar e greu de prevăzut. Eu, personal, recunosc un lucru: statistic nu știu în ce măsură mă pot încânta cu impresiile mele, dar cunosc mulți oameni foarte tineri, care erau prea tineri în timpul comunismului, ca să fi fost influențați de acesta într-un fel sau altul, oameni tineri care gândesc bine, care sunt deștepți, sunt informați, au citit, au aflat. Probabil, cu vremea, fiind mai realiști, se vor mai da pe brazdă, vor mai renunța la principii. Dar de tâmpit nu cred că se vor tâmpi. Speranța mea e că această generație poate să aducă un aer mai respirabil și o viață mai puțin idioată. Acum îmi dau seama ce enorm înseamnă asta: mai puțin idioată! Când afirmăm că ducem o viață idioată, spunem o banalitate, nu un lucru excesiv. Viața noastră e idioată, clar! Ei, mai puțin idioată e formidabil!

– Mulți ne arată cu degetul și spun că suntem necivilizați. România e socotită o țară de risc.

Aia sunt niște barbari!

– Spun că se simt în nesiguranță aici.

Ne trimit  comisari europeni sau cum le zice. Vin pe-aici, au niște mutre bizare toți. Unul are o mutră pogorâtă din filmele de groază, domnule: Verheugen. Așa numita baroneasă Emma Nicholson m-a enervat la început. După aceea, am fost mai atent și am constatat că e o femeie nu lipsită de bun simț,  nu lipsită de anumite modele acceptabile și nu atât de răuvoitoare. Dar nu pricep de ce trebuie să facem mereu uniuni: uniunea forțelor de dreapta, uniunea forțelor prostiei, uniunea boilor, uniunea deștepților, prea multe uniuni, domnule! Nu cred că astfel se pot păstra caracterele formative. Cred că trăim într-o epocă în care nu se poate greși nici măcar o singură sugestie valabilă pentru o societate normală! Oamenii au prea multe idei. Foarte simple și foarte puternic intrate în cap. Dacă sunt simple, ideile intră foarte ușor în cap și tot așa ies de acolo. Cel mai subtile, mai complexe și mai nuanțate nici nu intră, nici nu ies.

Noi am mâncat toate rahaturile din lume!

– Spuneați că paradoxul Uniunii Europene constă tocmai în faptul că demonstrează că suntem diferiți…

În copilăria și în adolescența mea am apucat o altă aberație dar mai puțin dementă: așa numita Ligă a Națiunilor. Ocazie ca Titulescu să țină discursuri strălucite; era un foarte bun vorbitor de limbă franceză. Dar liga Națiunilor a devenit un lucru ridicol întreținut cu o imensă cheltuială zadarnică. Dar ce, se mai compară?! Păi, Liga Națiunilor nu-i decât o copilărie față de Uniunea Europeană!! Care nu-i nici uniune, nici europeană. Ce înseamnă european? Un cetățean care s-a născut, trăiește în Europa și aparține unei nații europene. Sunt în aceste nații și oameni care au dobândit cetățenia respectivă,  fără să fie originar europeni. Dar s-au format după niște exemple europene. A apărut și cuvântul „european”, care a fost încărcat de fel de fel de semnificații pe care nu le are. Uniunea Europeană. Ce-i aia? Nu se poate afla ce este Uniunea Europeană! Poate fi ceva foarte bun, câteodată, dacă urmează anumite sensuri care au o înțelegere posibilă. Dar azi cine mai poate înțelege ce e aceea Europa? Azi, când s-a degradat orice tradiție europeană!

– Se devine european?

Se poate deveni, dar nu fiindcă îți propui și nu așa repede. Iar, ca să devii european, mai întâi trebuie să existe Europa. Acuma nu există. O Europă care are o Constituție fără trimitere la creștinism nu există. Timp de secole, când într-adevăr a avut prestanță, influență și putere asupra planetei, Europa era creștinătate. Și era bipolară. Nu apăruseră nici protestanții, nici neoprotestanții – oameni onești și ingenioși în a găsi argumente teologico-politice, fără o exigență într-adevăr reală în constituirea unui ideal uman. Care sunt acum europenii, nu se mai știe chiar deloc.  Noi însă am mâncat toate rahaturile din lume, ne-am acomodat la toate mârșăviile și nerușinările, cu un oportunism formidabil. Înainte vreme,  boierii români umblau în oribile caftane orientale, cu niște potcapuri infernale, erau groaznici! Cu mai bine de un an în urmă, domnul George W. Bush a propus lumii ca, în cazul în care vreun militar american ar putea fi încriminat  de crime de război, să nu fie dat în justiție. Cine au sărit primii cu „pentru” și au semnat? Noi! Ministrul nostru de externe, domnul Geoană! Mi se pare memorabil. Suntem totdeauna primii la mâncat rahat.

Cuvântul muncă înseamnă tortură. Nu muncă, ci lucru

– Credeți că, după ce li s-a dat înapoi pământul, țăranii români îl mai simt sub tălpi ca înainte de a le fi fost luat? După ce, între cele două războaie mondiale au ținut Europa pe pâine, îi va primi acum Europa făcând agricultură de subzistență? Cine nu ne lasă, domnule Paleologu, să ne producem tihna pâinii?

Uite, eu nu știu cine. Dar știu că așa e. Am impresia că țăranilor nu le mai place pământul sau nu mai doresc ce doreau înainte. Acum vor să conteze pe lefuri și pe chiul. Ei trăiau dacă nu chiuleau. Dar s-au învățat cu chiulul. Și aici e o chestie: de ce chiulul este uneori recomandabil, alteori nu? De ce există atâta nedreptate: unora le este îngăduit să fie chiulangii iar altora nu? Cine îngăduie? Poate că Dumnezeu. Dar nu e de așteptat de la un Dumnezeu drept să aibă asemenea criterii. Însă e clar că unii pot chiuli cu folos. Adică pentru sporul bunei dispoziții, pentru sporul spiritual al unei societăți, pentru sporul agrementului, pentru facerea vieții frumoase și plăcute în bun gust, prin arta de a trăi, prin arta de a înfrumuseța interioarele, orașele. Iar alții nu pot chiuli, pentru că trebuie să se ocupe temeinic și sezonier de asigurarea pâinii. Nu e drept, dar așa e! Țăranilor nu le mai place să fie țărani. Pot eu să le spun: duceți-vă să fiți astfel? Ar veni și m-ar lua la goană. Chiar mie mi-ar fi rușine să vin cu asemenea pretenții. Dar așa gândesc că e bine: țăranilor trebuie să le placă  pământul, nu să le fie impus cu cnutul. Mai e și chestia cu munca. Cultul muncii mă revoltă la culme. Cuvântul muncă înseamnă tortură. Cum să ai cultul torturii? Cum să aprobi un sistem în care tortura e o metodă acceptată? Nu! Nu muncă! Ci lucru! Oamenilor ar trebui să le placă să lucreze ceea ce știu să facă. Celui care știe bine ceva îi place să lucreze în domeniul în care știe să lucreze. Dar acum nu se mai pricepe nimeni la nimic. Mai cu seamă țăranii nu se mai pricep la țărănie.

– Sistemul politic trecut a dinamitat relația dintre țăran și pământ. A inventat o struțocămilă: navetistul. Țăranul care merge cu rata la oraș ca să muncească opt ore în fabrică, apoi să se întoarce în sat , ca să are sau să-și mulgă vaca. Nu era nici țăran, nici muncitor. Era navetist.

Este o aberație sinistră și îngrozitoare. O sfidare nerușinată a ceea ce este natural! Degeaba ești țăran dacă vii la oraș, ca să muncești în fabrică. Există anumite valori ale vieții rurale, nu le știu agrementul dar le știu frumusețea. Nu pot să o proclam fiindcă mi se reproșează: „A, păi îți convine, nu ai fost țăran, ai fost moșier!”. Da, într-adevăr, îmi convine. Am fost moșier și mi-a convenit. Dar acum nu-mi permit să recomand asta. Mi-ar fi rușine și, în ultimă instanță, ar fi o prostie. Dar ce se întâmplă cu soarta țăranului este o ticăloșie nemaipomenită provocată de comuniști. Comuniștii îi urau pe țărani. Au desființat țărănimea prin toate mijloacele. Simpliste, grosolane. Existau marile lichele, din care multe nu erau deloc proaste. Repet, au fost mari mâncători de rahat care totuși erau deștepți. Întrebarea: unde era plusul? La deșteptăciune sau la mâncare de rahat? Dacă ești mai tare la mâncare de rahat, degeaba. Dacă există totuși o diferență pentru deșteptăciune, asta ar putea pune oarecum în umbră mâncarea de rahat. Sigur că nu e ceva plăcut ca idee și nu e recomandabil câtuși de puțin. Nu se poate face din asta o rețetă despre cum să fie oamenii. Dar să nu proclamăm, să nu preconizăm mâncatul de rahat dacă ești deștept. Până la urmă, e o prostie. N-ai cum să fii deștept dacă mănânci rahat. Dar compatibilitatea de mai sus putea să funcționeze social. La unii, nu la toți. Chiar marii noștri intelectuali au mâncat rahat numărul unu: Călinescu, Sadoveanu – cât de mult îmi place mie, nu pot să spun că a fost curat – și mulți alții. Unii mai mâncau rahat cu o oarecare pudoare care se vedea. Dar alții aveau mai puțină rușine decât s-ar fi cuvenit. Nici asta nu e bine. Dacă e să-ți fie rușine, să-ți fie destulă rușine! Nu mai mult decât se cuvine. A te rușina mai mult decât se cuvine înseamnă să distrugi raportul corect între valori. Dar sigur că nu putem să facem o morală a mâncării de rahat, o morală a lichelismului. N-are cum să fie. Dar parcă este puțin altfel când insul este genial. Călinescu a mâncat mult rahat. Dar era și genial.

Comunismul se poate întoarce

– Nu mai speram să ieșim de sub comunism și, iată , astăzi pentru mulți a devenit o tehnică de supraviețuire. Dacă tot se repetă, cât de previzibilă e istoria?

Cred că în istorie totul e previzibil. Pentru că sunt foarte puține modele, care alternează. Când crezi că sunt răsuflate și uitate, apar ca noutăți.

– E posibilă întoarcerea unui sistem autoritar?

Nu văd de ce n-ar fi. E o tentație prea mare. Mai mult, s-a dovedit că e ușor să aplici comunismul cu multă tărie. N-ai decât să fii zbierăcios, complet idiot și canalie. Și merge perfect!

– Mulțumesc, Maestre!

Vreau să vă mai spun ceva care poate să vă folosească. Dacă n-ai făcut o mare risipă de iubire în viață, ești nimeni în drum. Este foarte important să îi găsești la tinerețe pe cei care te ajută să trăiești. Dar la fel de important, dacă nu mai important, este să-i găsești la bătrânețe pe cei care te ajută să mori. Eugen Ionesco vorbește despre asta în „Regele moare”. Regele avea două neveste. Una mai tânără și una mai smucită, mai în vârstă. A fost ajutat să moară regele. Este foarte important să-ți apropii oamenii care te ajută să mori.

Sunt civilizat, tocmai fiindcă vin de pe vremea lui Pazvante!

De aproape două milenii, s-a ivit creștinătatea. Era bipolară. Dar nu exista o polemică între catolici și creștinii din Răsărit. Ci doar ambiția cu Papa. Au venit după aceea protestanții, fel de fel de hahalere, fel de fel de nordici cu idei. Și s-a stricat. Dar ideea că ești membru al unei țări și ceri să fii admis prin vot în aceeași zonă unde te afli este o tâmpenie colosală. Asta e Europa! Asta ne propune nouă Europa! Adică tot ce e mai antieuropean! Am ajuns să trăim asemenea gogomănii enorme, că așa zic niște parlamentari europeni, cu mutre de altfel stimabile. Aaaa, ești contra mariajului între persoane de același sex?! Păi ce să facă două femei sau doi bărbați cu un copil?! E ceva fabulos! Și nu poți să strigi asta fiindcă ești imediat taxat drept învechit, depășit, de pe vremea lui Pazvante. Păi da, de pe vremea lui Pazvante! Că d-aia sunt civilizat!

– În sfârșit, discriminarea pozitivă a ajuns și în Europa.

E ceva de groază chestia asta. Cum adică să aderăm la Europa? Suntem de-aici! Așa cum am mai spus, Europa ține de la Atlantic până la Urali. Nu se poate altfel! Acuma vin gugumani de-ăștia. Cum e un scriitor ceh, altminteri remarcabil, care susține că Europa are ca margine de est arcul carpatic sau granița cu Bielorusia. E până la Urali, domnule! Când spun asta, ei au o justificare sufletească: ciuda pe ruși! Ciudă pe ruși avem și noi. Dar atât de mult mă enervează dobitocia asta: un rusnac! Domnule, rușii sunt un popor formidabil și o mare civilizație. Că au făcut acolo experimentul bolșevic, e cu totul altceva. S-a viciat complet gândirea despre lume! Dacă spui lucruri care sunt verificabile prin sute de ani de cunoaștere ești taxat drept retrograd. Domnule fotorepoter Ciocan, mi-ați trimis un set de zece fotografii. Sunt vreo două minunate acolo. Prima, aceea cu o femeie frumoasă, țigancă probabil, cu o fetiță mică lângă ea, în picioare, siluetă. O frumusețe princiară. Uite ce atitudine nobilă! Ce distinsă! Eu nu-i urăsc pe țigani, cum face lumea. Am o simpatie mare pentru această etnie. Sigur, nu entuziasm, mă enervează în multe împrejurări. Frumusețea femeiască a cam dispărut. Înainte erau femei superbe țigăncile. Acuma, nu știu din ce motive, au ajuns să aibă fețele tombate, buzele vinete și ochii tulburi. Nu mai sunt așa frumoase ca odinioară. În copilăria și tinerețea mea, am apucat niște țigănci superbe. Superbe femei! Pe stradă, ale noastre umblă toate-n pantaloni, ca niște putori, ca niște idioate. Femei în pantaloni! Singura grație pe care a oferit-o Dumnezeu lumii a fost femeia cu fustă. Și ele umblă-n pantaloni! Ei, țigăncile poartă fuste frumoase. Nu ca ale noastre, niște idioate, în pantaloni! Mai este o fotografie cu o maică și-un măgar, care mi-a plăcut imens. Mai este una cu două maici și două ne-maici, patru femei. Asta cu măgarul e o încântare. Și mai sunt încă vreo două. Dumneata ai darul să despocești lumea. O scoți din pocitura în care a căzut. Îi redai chipul arhetipal, de mare eleganță și distincție. Iată, mai ai o reușită aici. E un fel de tipologie degenerescentă. E cineva cunoscut? Aaa, și asta e o chestie frumoasă. Băiețelul în pielea goală pe stradă, la o cișmea! Aici e mama cu fiica? Pare o femeie gospodină, serioasă. Poza asta e amuzantă și grațioasă. Un copil în pielea goală care stă la o cișmea e o imagine superbă. Simt că nu mai sunt suspect!  Domnule, te felicit. Ai un talent grozav. Acesta este unul dintre argumentele că, în mod sigur, fotografia e o artă. Trebuie să prinzi secunda care trece și nu mai revine. Este colosală inspirația de a apăsa la timp pe declanșator. Asta e de la victoria lui Băsescu, ha, ha, ha! Cu cravata dezordonată, așa! Și asta-i nostimă! Asta în care se pupă cu Tăriceanu și cu Vosganian! După ce i-a aruncat pălăria! Colosal. De unde o fi avut ăsta, Băsescu, o canadiană oranj?

–  E culoarea lor electorală. O  poartă toți.

În consens cu ucrainienii sau așa s-a nimerit?

Bun simț nu mai are nici țăranul, dar nici nimeni altul

– Aici sunt niște poze de la mitinguri.

Și asta cu patriarhul. Ați văzut la televizor depunerea jurământului? Patriarhul a fost foarte elegant. Ce lume creștină, dom’le la noi! Bolșevicii creștinați! Pe bune sau pe nu!

– Băsescu a știut ce face. A speculat prezența patriarhului. Își atrage electoratul de la sate.

– Foarte bine, foarte bine. E limpede că satele habar n-au ce votează. Așa cum apare la Marin Preda, pare că țăranii au ajuns să fie destul de isteți în materie de politică. Habar n-au! Era o babă care zicea că-l votează pe Adrian Tănase. Habar n-au!

– Oare de ce nu pătrunde cultura politică la sate, domnule Paleologu?

Eu cred că nu pătrunde nici un fel de cultură. Noi am făcut mare caz cu folclorul, cu etnografia, cu bunul simț al țăranului român. O fi fost ăsta poate adevărul, nu știu. Actualmente nu mai există. Bun simț nu mai are nici țăranul, dar nici nimeni altul. Deloc! Mie îmi place ăsta, Băsescu, pentru că știe să se exprime pe șleau. A fost la televizor față în față cu ăstălat, Adrian Năstase. Ei bine, Năstase avea niște discursuri gata făcute, chibzuite și complet neconvingătoare. Băsescu răspundea, o secundă mai târziu, dar abrupt și perfect. La obiect și colorat. Așa cum arată el, caraghios – numai a președinte nu arată! –  are un talent oarecare: știe să formuleze foarte scurt și foarte percutant. Iată însă la Iliescu, așa cum apare în pozele acestea din urmă: a început să fie elegant. Nu știu cine-l sfătuiește, dar poartă niște costume impecabile. Dar nu s-a putut dezbăra de ale lui. S-a arătat acum, cu scandalul ăsta formidabil, o rușine!, cu revocarea grațierii lui Cozma. Dom’le, eu înțeleg că l-a grațiat pe Cozma fiindcă-i era îndatorat. Acele brutalități, acel atentat criminal la adresa societății l-au sprijinit mulți ani Iliescu în autoritate. Îi era obligat. A ajuns la pușcărie pentru 18 ani, deci era obligat să facă demersul de a-l grația. Nu–l apăr pe Cozma! Să-i fi dat mii de ani în mii de temnițe! Despre altceva este vorba. Iliescu trebuia să-l grațieze. Era o chestiune de onoare. Există un cod de onoare și la criminali. Dar nici chiar codul de onoare al criminalilor nu se încalcă în aceeași zi! Este o rușine fără margini și fără precedent.

– Portretele dumneavoastră au ieșit excelent.

Da, formidabil de variate și de multe. Nu mă credeam atât de plural și de expresiv. De unde mi-ai găsit domnule atâtea mutre?

Unde o fi România aia cu deștepți, pe care am apucat-o?

– Salutări de la domnul Neagu Djuvara.

Am să-i dau un telefon. Nu știam când s-a întors din concediu. A fost în Franța. Am văzut la televizor că a revenit. Nu i-am telefonat, că-l știu foarte ocupat.

– A fost bolnav de gripă o vreme.

Eu am 86 de ani neîmpliniți, el e cu trei ani mai mare. Deci o să aibă curând 89 de ani! Nu-i jucărie asta!

– Vă salută și domnul Șora.

Șora are 86 acuma. Îi poartă foarte bine, domnule! Nu pare mai tânăr, dar pare un bărbat viguros. Sunt încă unii care se țin bine. Eu nu mai sunt, că am ajuns să depind de porcăria asta de cadru, care este umilitoare, și urâtă, și incomodă. Îmi dă un aspect absolut de disprețuit. Când stau în fotoliu, am impresia că mă pot scula și că pot merge. M-am săturat de porcăria asta așa de umilitoare, care așa îți distruge vanitățile și orgoliul!!! Poate că nu este mai bună educație creștinească despre rele decât cadrul.

– Vă este însă folositor.

Faci pașii ceva mai ușor decât atunci când te sprijini de mobile. La o vreme, mergeam cu bastonul. N-a mai ajuns. Mă sprijineam de mobile. Foarte periculos! Poți să cazi. Și pe-ăsta poți să-l împingi în față. Cazi cu capul drept înainte și te-a văzut Dumnezeu! Până acuma n-am pățit-o.

– Interviul pe care vi l-am luat a avut succes. Cred că ați reușit să le explicați românilor ce înseamnă integrarea, globalizarea.

Cum să le explici ceea ce este inexplicabil? Globalizarea este un fenomen la care, când aveam 13-14 ani, mă gândeam ca la un ideal. Nu-i ziceam globalizare, dar tot despre asta era vorba. Globalizarea este o nenorocire care survine din cauză că planeta e mică. Și că orice invenție tehnică sau orice inovație în ordinea economică se produce la fel în toate părțile. Mașinile sunt la fel, aparatele radio sunt la fel, televizoarele sunt la fel. Și oamenii sunt aproape tot la fel.

– Există vreo diferență între globalizare și comunism?

Este noua formă de comunism. Noi abia acum trăim în plin comunism. Românului îi place comunismul pentru că permite chiulul, permite hoția până la anumite limite – acum s-a ridicat mult limita asta – și permite iresponsabilitatea. Comunismul le conferă mult confort moral românilor. Aseară, la televizor, am urmărit un interviu dat de Patapievici pare-mi-se lui Turcescu. Deși era îmbrăcat ca dracu’, cu un pulover alb care nu-i stătea bine pe umeri, Patapievici a spus că nu-i place România. Și am înțeles ceva ce nu pricepusem până atunci. El vorbește mereu de modernitate. Ce e aia modernitate, domnule? Păi, se referea la momentul când a venit Carol I. După domnia lui Cuza, care nouă ne era foarte simpatic; așa ne fusese prezentat și la școală, și în presă, și chiar așa arăta: un tânăr distins, elegant, frumușel, imoral, care a agravat ….. sistemul acela pungășesc, cum îi zice?…. corupția,  cu cinismul lui spiritual. El a fost capul răutăților. El a fost domnul care a introdus cinismul și nerușinarea în viața publică, ca necesități de guvernământ. Când a venit Carol I, a înțeles că a lupta cu succes împotriva corupției înseamnă să creezi instituții care prin ele înșile lucrează și îi obligă pe oameni să fie piese din mecanismul care face să funcționeze statul. Toate acestea s-au petrecut până la Carol al II-lea, pe care eu l-am admirat foarte mult și care mi-era simpatic, dar care a readus corupția în țară. Însă ce corupție a redus Carol al II-lea? Favoriza prin corupție pe cei mai deștepți.

Tatăl meu a pățit o chestie. Nu și-a dat seama decât mai târziu. El a fost liberal înainte. Până a murit Ionel Brătianu. În acel timp, țărăniștii aveau însă o elită intelectuală extraordinară. Care erau oamenii lui Stere. Stere îi adusese pe acești intelectuali la țărăniști. Dar Carol al II i-a momit și i-a pus la locurile potrivite. Iar țărăniștii au rămas cu tâmpiții pe care îi are și acum.  Or tata a crezut că va trăi într-un partid cu elită intelectuală. Nu erau, domnule. Erau tot atât de tâmpiți cum i-a văzut și Coposu, în perioada 1996-2000. O cohortă de tâmpiți. Or cu tâmpiții ăștia nu se mai poate continua! Prea sunt tâmpiți! Patapievici zicea aseară la televizor: „Iubesc acea Românie pe care am apucat-o în copilărie”. Și eu am apucat-o pe cea de demult. Avea o societate de oameni subțiri, cultivați, cu care puteai purta o conversație plăcută, puteai schimba bancuri amuzante. Femei politicoase, bărbați eleganți… Era o lume remarcabilă. Nu au distrus-o comuniștii ci lichelele. Chiar în plin comunism, pe vremea lui Ceaușescu, am putut întâlni în vreo două-trei locuri anumiți factori de decizie care aveau niște mutre prezentabile, care erau evident deștepți, puteai discuta cu ei. Nu o arătau prea mult, pentru că era periculos să fii deștept. Cu ei puteai avea relații convenabile, omenești și civilizate. Asta nu mai există. Numai tâmpiți acuma sunt. Unde o fi România aia cu deștepți pe care am apucat-o? Or mai fi, dar toți îi disprețuiesc. Idiotul ăla de Mitică Dragomir avea criteriul ăsta: „Păi ăla e mai deștept decât mine, mă, că e mai bogat!”. În capul lui de tâmpit, a fi deștept înseamnă a fi bogat. Or, oamenii deștepți, dacă nu cumva nu sunt bogați de la naștere și nu-și risipesc avutul, sunt bogați. Dar nu se ocupă de chestia asta! Un om deștept nu este preocupat de cum să se îmbogățească. Numai proștii se gândesc doar la bogăție și la nimic altceva.

Trăiam foarte prost, dar ne distram foarte bine!

– Ne-am pierdut și simțul umorului din cauza prostiei!

Complet! Ați mai auzit vreun banc bun? Nu.

– Era o tehnică de supraviețuire, pe vremea lui Ceaușescu.

Era și de supraviețuire, dar chiar și de viețuire, domnule! Nu poți trăi ca lumea dacă n-ai umor și nu te-alinți. Iar când vine vreo nenorocire, trebuie să ți-l aperi cu dinții. Te ajută să treci peste. Am traversat toată perioada comunistă mulțumită acestei tehnici. Erau niște bancuri grozave pe vremea lui Ceaușescu. Ne amuzam tare. Trăiam foarte prost, dar ne distram foarte bine. Nu plecați! Soția mea ne va aduce să gustăm ceva.

– Noi, ăștia nu foarte tineri, ne-am pierdut de tot speranța. Nu mai avem nici perspective, nici repere.

Da, nu mai aveți nici un reper. Ce reper?

– Și mă îngrozesc gândindu-mă la ce vor trăi copiii noștri.

La asta mă gândesc și eu. Până la 54 de ani, eu n-am avut copii și nici o femeie nu mi-a spus că a rămas însărcinată cu mine. Cum să mor liniștit când știu ce lume idioată las în urmă?! Problema e că lumea în care am intrat nu e numai ticăloasă – ăsta n-ar fi mare lucru – dar e tâmpită. Și ce poate fi mai greu pe lume decât prostia? Bagă de seamă, chestia asta mă înnebunește: românilor (dar cred că și altor nații; văd că și englezilor) nu le plac deștepții. Omul inteligent ce hram poartă? Ce urmărește cu deșteptăciunea lui? Asta îi macină. E periculos de inteligent! Asta se zice. Dar numai prostul e periculos! Ideea că trebuie să te ferești de deștept fiindcă e periculos este cheia catastrofei în care intrăm. Altă prostie care se mai spune: „E diabolic de inteligent”. Păi, diabolică e numai prostia! Ura împotriva inteligenței e un fenomen quasigeneral.

Dacă ar fi mai puțini imbecili, n-ar mai fi electorat

– Mă frământă de mult o întrebare: după 1989, cine a dinamitat tot ce era bun în sistemul de învățământ și în cel de sănătate? De ce sunt cele două domenii ținute pe loc, cu un cinism îngrozitor?

Nu cred că democrația e de vină. Nevoia de propagandă. Să dai drumul la lozinci după fiecare cuvânt, după fiecare două cuvinte… De ce?! A ieșit o nouă prostie. Au introdus-o nemții, adică protestanții: cultul muncii. Foarte rău. E o plictiseală de moarte. În limba română veche, cultul muncii însemna tortură. Altceva e lucrul. Eu nu am muncit în viață. Dar am lucrat. Când am fost la pușcărie, când mă puneau la muncă silnică (tot cu mijloacele adecvate, care sunt aceleași, simple, de mii de ani), mă prefăceam că muncesc. Nu munceam fiindcă îmi era imposibil. Era un fel de respingere fizică a ceea ce se cheamă muncă. Îmi place să lucrez doar dacă ceva mă interesează. Omul care muncește nu lucrează, căci pe el nu-l interesează nimic. Și cultul muncii, care s-a extins pe întreaga planetă, a distrus respectul pentru sfințenia lucrurilor importante. Au distrus cultul femeii, farmecul care este femeia în lume: „Deh, o mașină de f…t!”. A apărut această tâmpenie îngrozitoare, din care s-au topit toate reperele. Și, mai ales, bănuiala de ticăloșie adusă celui inteligent. Să te ferești de cel inteligent, fiindcă cine știe ce-ți coace. Prostul coace, domnule, nu deșteptul!

– Dacă a fost premeditată, distrugerea învățământului aduce a genocid. A fost amorsată o bombă cu efect întârziat.

Cred că a fost premeditată. Că prea funcționează! Arată a fi numai o simplă idioție. Dar idioția e multiplă, nu majoritară. Dacă idioția ar fi prezentă în majoritatea cazurilor, ar fi un dezastru fără leac. Deci nu e asta. Dar prostia este generalizată. Se respectă foarte mult prostia! Omul prost imprimă respect. E prost? Da, însă muncește. Dar cum să nu muncească dacă-i prost? Remarcă dumneata cu câtă antipatie este privit omul care știe carte! Perfid! Ticălos! Aha! Are el un plan diabolic! Înainte vreme, omul prost era chiar simpatic. Nu i se dăduse atâta nas, nu i se cântase atât în strună, nu fusese invocat în discursurile electorale. Dar nu există azi altă cale de a aduce la putere o formațiune politică decât cerându-i prostului votul. Adică părerea celor mai mulți, deci a celor mai proști. Ăia să hotărască! Electoratul! Păi cine-i electoratul? O grămadă de imbecili! Dacă ar fi mai puțini imbecili în electorat, n-ar mai fi electorat. Mulți oameni votează după cum le vine. După poftă. Cred că ei n-ar vota de preferință cu imbecilii. Dar omul prost căruia i se dă dreptul de vot îi preferă matematic pe imbecili. Ma-te-ma-tic!

– Iar omul deștept își spune: votul meu face cât votul prostului.

Da. Așa e. Voi împlini 86 de ani.

– Mulți înainte!

Eh, mă rog. Nu vreau să mor așa repede, ca să nu mă despart de ai mei. Dar asta tot o să aibă loc curând. Nu asta e important. Ci să ai sentimentul că ai trăit cu folos. Nu cu un folos calculabil și evaluabil. Cu folos pentru bucuria ta! Pe noi ne-au învățat proștii și o proastă înțelegere a creștinismului. Ca fiind neprins de plăceri. Să suferim, ca să ne mântuim. Păi singurul lucru bun este plăcerea absolută! Disprețuim plăcerea și iubim virtutea? Care virtute? Ipocrizia și falsitățile! De pildă, pușcăria a fost o experiență ce i-a tâmpit pe mulți care s-au crezut eroi. Aia a fost doar o chestie neplăcută. Dacă aveai destulă mine, o fentai cu ce puteai: cu umor, cu bancuri, cu găsirea unor imagini frumoase chiar în mizeria în care te aflai. Mi-aduc aminte, eram la penitenciarul Salcea, din Balta Brăilei. Și se făcea numărul. Adică numărătoarea, să se constate dacă n-a fugit cineva. O făceau greu, fiindcă erau neșcoliți. Adeseori nu le ieșea. O luau de la capăt. Numărau la infinit. În timpul ăsta, eu mă uitam prin lumina dimineții, care uneori se schimba, la niște peisaje superbe. Domnule, era în acea mizerie îngrozitoare imaginea splendorii posibile! Dacă aveai perspicacitatea s-o descoperi…

– În pușcărie v-ați sprijinit de limba română, de Dumnezeu. Cum s-a întâmplat și cu Steinhard.

Sigur că da. Numai așa poți rămâne nemutilat sufletește. Doar dacă ești capabil de aceste replici interioare. Vorbeai despre limba română. Uite azi în ce hal a ajuns! Mă uit prin gazete la anglofonia românească promptă, indecentă și incorectă în care gargarisesc gazetarii. Topul cutare! Ce top?! Sunteți în top! Eu sunt în top, într-adevăr, dar acesta n-are top! Domnilor, să ciocnim! Vă mulțumesc foarte mult că mi-ați dat atâta atenție!

Mai multă încredere am într-un terorist decât într-un ideolog!

– Noi vă mulțumim că ne-ați făcut onoarea să ne primiți cu colindul.

V-am cunoscut din felul în care ați administrat interviul acela. Îmi place că e obraznic. Îmi place că fac pe vehementul, pe furiosul. Puțin îmi pasă! Când faci pe vehementul, poți să spui și adevăruri sfidătoare. Cât mai vehement! Sunt foarte mândru că eu (nu știu dacă mai e cineva, poate că da, trebuie să mai fie și alții!) am constatat că această Uniune Europeană e o porcărie, un rahat! Cum să intrăm noi în Europa, când suntem acolo de mii de ani? Și când România se chema Cumania, tot noi eram!

– Nimeni nu ne-a spus răspicat și care-s costurile integrării.

– Am încredere în civilizația și în cultura occidentală. Eu și toți ai mei eram, vorba aia, bonjuriști. Franțuziți. Pe vremea aia, limba franceză a reprezentat și pentru ruși încă o limbă, lângă cea maternă, de la care au aflat ce înseamnă miracolul limbilor. Frumusețea asta în care se exprimă gândul. Așa ne-am putut păstra. Acum nu se mai iubește chestia asta. Limba română este batjocorită de cei care nu au vrut să o învețe ca lumea, care chiuleau de la școală, cei care nu-l citeau nici pe Odobescu, nici pe Caragiale, nu citeau nimic. Fiindcă lectura e considerată o preocupare nerușinată: „Da’ ce tu stai să citești, în loc să muncești?!”. Așa am ajuns să fim conduși de mincinoșii ăștia care se declară oameni muncitori! Niște mincinoși! Tot chiulangii au rămas. Acum, la bătrânețe, am un nepoțel de 11 ani. Și știu atât de precis că o să trăiască într-o lume unde domină prostia, deci răutatea, deci dorința de a face răul, deci ciuda împotriva celui deștept, oroarea de cei buni. Uite ce-i acuma! De pildă, imbecilul ăsta de George W. Bush s-a dus în Afganistan ca să sancționeze atentatul contra celor două turnuri World Trade Center. Și s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu modelul american, “the american way of life”, după care se entuziasmează toți imbecilii din Europa. America nu-i asta! America e profundă, plină de oameni deștepți, cultivați și talentați. Mari scriitori! Mari poeți! Extraordinari artiști! Aceștia nu trăiesc după modelul de viață american! Doar yankeii o fac. Pușlamalele de felul lui Clinton și madam…gâsca aia bătrână…cum o cheamă…..Madeleine Albright. Care vine să-i învețe pe europeni cum sunt. Iar noi credem în acest ideal american, care n-are nimic comun cu adevărata Americă. Și idiotul de Bush s-a dus în Afganistan cu “american way of life” să-i pedepsească pe cei care au atentat. Iată o fotografie. Uitați-vă cum arată Bush în Congresul american, când a declarat războiul împotriva terorismului! Iată și fotografia lui Ben Laden. Păi, se vede cât colo că Ben Laden e un om de o mare finețe, de o mare disticție, de o mare eleganță! Bush e un idiot bocciu, cu anumite mutre de pușlama simpatică bătrână. Ăsta reprezintă astăzi Occidentul împotriva terorismului răsăritean! Altă prostie: terorismul. Ce este un terorist? Un terorist este un patriot care nu are mijoacele de a se opune opresiunii și căruia i se refuză drepturile războiului. Dacă este prins că poartă o armă, este împușcat pe loc. Celui ocupat de un străin nu i se recunoaște dreptul la război. Și i se spune terorist. în Franța, în timpul Revoluției, a fost la fel. În timpul ocupației germane din Rusia, partizanii erau teroriști. Teroristul este un patriot care-și pune viața în saramură pentru că nu mai poate suporta minciuna și opresiunea. Razboiul contra terorismului. Asta este ideea domnului Bush și a altor cretini. Văd că prinde și la noi. Mai multă încredere am într-un terorist decât într-un ideolog! Ideologul umblă cu gargara și cu cioara vopsită, teroristul suduie fiindcă nu mai suportă minciunile.

– Periculoasă e și ideea loviturilor preventive.

Ăsta e terorismul! Ce chestie! O nerușinare și o dobitocie!

Ce minunat lucru să dai de-un om deștept, cu care poți să pălăvrăgești!

– La mulți ani, domnule Paleologu și, totuși, să nu ne piară speranța! (ciocnim)

La mulți ani! Eu știu că nu mai apuc. Am totuși o speranță. Cunosc, prin fiul meu, foarte mulți tineri. Tineri care n-au apucat epoca de înspăimântare. Adică generația lașilor. Cărora nu le fac nici un proces. Trebuiau să fie lași, pentru a supraviețui. Au trăit cu frica-n sân, au răspândit frica jur-împrejur, „ssssst, să nu discuți cutare, să nu asculți Europa Liberă”….. S-a creat o mentalitate înspăimântată și lașă. Iar copiii au crescut cu morbul lașității. Ăștia mici,  veniți mai târziu, n-au apucat asta. Sunt o serie de băieți buni, de 21, 23, 30 de ani, foarte deștepți, foarte informați, foarte citiți. Ei reprezintă o speranță enormă pentru mine. Nu știu dacă sunt destui. Asta e problema.

– O generație dezinvoltă…

Este, nu-i așa? Ceaușescu a favorizat și a atras pe toți cretinii care au văzut în el o cale să se pricopsească, că oricum nu aveau altă șansă. Cu toate acestea, în timpul lui era posibil să crești undeva un ins responsabil, care să nu fie un prost. N-am avut bani atunci, nici averi. Mi se luaseră. Acuma mi s-a dat înapoi o bună parte, însă foarte puțin. Totuși vedeai oameni cu mutre omenești, găseai o societate cu doamne politicoase, bărbați eleganți, care știau să converseze interesant. Acuma toți par tâmpiți! Chiar și cei care nu sunt! N-au cum să fie altfel dacă n-au avut parteneri de dialog. Dar poate că nu-i un neam tâmpit ireparabil. Ne-om recupera, cine știe? Eu nu mai apuc asta, în nici un caz. Poate alții, mai tineri. Ce minunat lucru să dai de-un om deștept cu care poți să pălăvrăgești! Și ce pedeapsă să dai de-un dobitoc care te-ntristează cu lucruri serioase.

– Mă uit la fețele oamenilor de pe stradă. Sunt posace, prăbușite în ele însele. Nu mai surâde nimeni în țara asta.

Chiar ei parcă sunt căzuți înăuntrul lor. Au niște trupuri cu sufletele căzute la nivelul burții. Dacă s-ar întâmpla doar la noi, ar fi foarte grav. Dar în raport cu Universul ar fi un simplu necaz. Dar e peste tot așa. N-am fost în America decât o dată. Și atunci în America Latină, cred că în Cuba. Nu știu cum e viața americană în realitate. Fiu-meu a fost și-mi mai povestea. Însă știu că imaginea americanului în vestul Europei este o figură de imbecil și de mitocan. Asta e modelul. N-o fi numai ăsta, dar ăsta e dominant. Omului contemporan îi place mitocanul și dobitocul. Este idealul. Uite ce model perfect! Utilizabil în serie, îl poți fabrica la stand!

– Și cu un suflet de plastic, care se spală ușor.

Ha, ha, absolut! Când spui dumneata că scoți cartea?

– Negreșit anul ce vine.

Unde o dai la citit?

– Cu ajutorul lui Titu, sper să găsesc o editură bună. „Deci, știi să te bărbierești…”

Iertați-mă că nu vă mai conduc. Pe dumneata cine te-a tuns Titule?

– Soția mea. Ea mă tunde, ea mă bărbierește.

Nu te bărbierești singur?!

– Nu. Ea vrea să mă bărbierească.

A, dar te bărbiereai singur înainte. Deci știi să te bărbierești!

– Știu.

Și de ce o lași să te bărbierească, domnule?

– Păi, dacă ea vrea așa…

Trebuie să iubim femeile noastre cu tandrețe, dar să nu le facem toate capriciile. La mulți ani!