Monthly Archives: Septembrie 2013

Un reputat analist financiar face praf afacerea Roșia Montană și îi acuză pe reprezentanții statului de trădare și golănie

Dacian Palladi (vezi detalii), un reputat analist financiar ne spune adevărul verde-n față despre „o afacere care miroase” și care este „cusută cu ață albă”. Este vorba despre tunul ce urmează a fi dat de cei de la RMGC, o firmă cu o istorie destul de controversată, la Roșia Montană. În cadrul unui interviu-document acordat postului de televiziune DIGI24 Oradea, Palladi îi acuză, printre altele, pe cei care susțin, direct sau indirect, această afacere care a debutat în 1995, de trădare.

Statul român este reprezentat de oameni care, fie nu știu management, fie nu știu economie, fie sunt trădători. Asta s-a întâmplat de 23 de ani…!

Vă prezentăm mai jos o sinteză a celor mai importante argumente aduse de Dacian Palladi, însoțită de comentariile noastre.

Palladi susține că ar ar fi bine ca aurul de la Roșia Montană să fie exploatat de România pentru ca profitul generat să ne aparțină în totalitate. Poziția regională, europeană și globală a țării noastre s-ar întări considerabil dacă acest profit, care ar putea cântări extrem de mult pentru un stat precum România, ar intra în vistieria țării și nu în conturi obscure din afară ale unor afaceriști străini și români dubioși, cât și în conturile unor politicieni români care au facilitat acest jaf.

În prezent, doar 6% din întreaga cantitate de aur și argint ce va fi exploatată (sunt estimate peste 300 de tone de aur și peste 1600 de tone de argint) va intra în posesia țării. Restul de 94% din aceste cantități pleacă la „canadieni”. Aurul nostru va intra în posesia altora doar pe considerentul că este exploatat de o firmă din afara țării… Dacă asta nu este înaltă trădare națională, atunci ce este? CURAT TUN!!! Acești 6% sunt ceea ce avem în mână, cât despre profitul pe care firma RMGC îl preconizează în urma comercializării aurului și argintului și din care România ar urma să primească 25 %,, în urma unor mijmașuri, acesta poate fi adus a zero, iar statul nu mai câștigă nimic. Doar redevența de 6% este sigură.

Urmărește aici interviul document (click pe link)

Referindu-se la acordul dintre statul român și cei de la RMGC, analistul financiar susține că, pe lângă faptul că există părți secrete (de ce există părți secrete?), nerespectarea acordului de către canadieni nu este sancționată în niciun mod. Cu alte cuvinte, dacă statul face ceva greșit, el plătește despăgubiri canadienilor de ne sar nouă buzunarele dar, în situația în care canadienii nu își respectă promisiunile, nici o precizare din acord nu ne spune cum vor fi sancționați…. E tare, nu-i asa?! E ca și cum ai da o lege fără să spui și ce te așteaptă dacă o încalci. Păi cine o mai respectă? Oare câți bani au încasat cei care au semnat această mizerie?!

Doriți să cunoașteți cine sunt trădătorii?! Urmăriți televiziunile și idenificații pe cei care susțin acest tun. Îi vedem zilnic la televizor, atât pe ei cât și pe cățeii lor, sau le citim aberațiile în presa de partid, aberații care suțin această afacere dezastruoasă din punct de vedere ecomic și criminală din punct de vedere ecologic. Referindu-se la cei care se află în spatele afacerii, Palladi susține că aceasta a fost girată de ani buni „de persoane înalte și cu influență la nivelul statului român”.

Mitul creării a nenumărate locuri de muncă este spulberat extrem de dur de analistul financiar. Exploatarea de suprafață la Roșia Montană crează mult mai puține locuri de muncă decât exploatarea în mine – tradițională. Dacă se dorește să se dea de muncă localnicilor, de ce nu se alege exploatarea în galerie, îndrăznesc să întreb? Automatizarea producției, extrem de profitabilă pentru RMGC, nu va permite angajarea unui număr mare de localnici, ci va necesita prezența unor specialiști pe care compania îi va aduce, fie din afara țării, fie din alte orașe sau zone. Pe lângă toate aceste aspecte subliniate de noi, Palladi mai atrage atenția și asupra faptului că salariile pe care românii le vor primi vor fi „salarii românești”. Cât poate câștiga statul din taxele și impozitele aplicate salariilor?! De pe lună se vede că afacerea este un tun și argumentele lor nu stau în picioare.

Analistul apreciază poziția Academiei Române și a Academiei de Studii Economice care s-au declarat, furnizând argumente solide, împotriva acestei afaceri. Academiea Română susține că afacerea, „nu este în interesul statului Român” cerând, totodată, oprirea proiectului. Academia cere, în plus, guvernului și naționalizarea proprietăților cumpărate de RMGC pe care statul trebuie să le returneze proprietarilor în scopul refacerii comunității locale.

Abordând trecutul destul de controversat al firmei RMGC, analistul prezintă faptul că în 1995 firma canadiană a primit de la statul român o licență de explorare a unui iaz de decantare care conținea substanțele rezultate în urma unor exploatări anterioare, pentru a face cercetări. În urma unor combinații, dintre reprezentanții companiei și cei ai statului, statul acceptă ca din poziția de parte majoritară care deținea controlul asupra situției să devină, peste noapte, un element minoritar. Apoi în 2007 și 2009 statul român s-a împrumutat de la firma canadiană cu sume considerabile de bani despre a căror folosire nu se știe nimic.

Ca o concluzie ce se deduce din emisiune, ar fi incomparabil mai profitabilă o exploatare realizată de statul român. Avem, în acest scop, specialiștii, iar instiuțiile financiare din afară ar împrumuta România cu siguranță. De partea noastră stă tradiția, știița, priceperea, instituțiile cu experiență în minerit și alternativa tehnică, inventată tot de români, care poate exploata aurul fără cianuri. Întrebarea care se pune de la sine este de ce se preferă aducerea unui străin care să ne sece de bogății pentru doar 6%  redevențe? Cine are acest interes și contra a ce sume de bani, din moment ce țara nu câștigă nimic?

OBS.  ACEST ARTICOL ESTE REALIZAT PE BAZA ARGUMENTELOR OFERITE ȘI DE DACIAN PALLADI. Citările sunt inexacte și conțin interpretările noastre. Petru a urmări emisiunea înregistrată, click aici.

Sursa: Proiect România

Anunțuri

Cu lupa pe problema gazelor de șist

Având în vedere importanța „problemei” preiau aici un articol din Cotidianul. Comentariile mele, la final.

Motto: „Nu este exact că suntem potrivnici capitalurilor străine, cerem numai introducerea lor în viaţa noastră economică sub formă de colaborare, iar nu de acaparare”.  (I.G. Duca, Ministru de externe, 1927)

Problema operării  gazelor de şist (gaze neconvenţionale) a împărţit românii în două tabere:

–  unii  sunt contra operării  lor (şi sunt catalogaţi  de tabăra adversă ca  susţinători  ai  intereselor Rusiei, deoarece România  importă gaze naturale convenţionale  în principal din Rusia),

–  ceilalţi sunt  pentru operarea lor (şi sunt catalogaţi de tabăra adversă ca susţinători ai  intereslor SUA, deoarece cele 4 acorduri petroliere existente  pentru gaze de şist au fost eliberate companiei americane Chevron).

Şi nu-i aşa, dă rău să susţii interesele Rusiei şi nu pe cele ale SUA, aşa că unii s-au lăsat intimidaţi şi nu mai sunt contra. Nimeni nu susţine însă interesele României?

Ne propunem  aici să prezentăm şi să susţinem, cu argumente,  interesele naţionale  în această problemă!

1. Constituţia  şi interesul naţional

Se  compară adesea, în discuţiile publice, privatizarea Cuprumin-ului, a Petrom-ului etc., cu privatizarea   unei uzine de construit automobile, a unui combinat de porci etc.,  fără a se sesiza  deosebirea esenţială între ele: doar resursele naturale apar în Constituţie.

Şi se discută  adesea despre afacerea  aurului de la Roşia Montană, şi acum despre afacerea gazelor de şist, doar din punctul de vedere al  impactului asupra mediului, fără a se sesiza, din nou, că resursele naturale apar în legea fundamentală, care este deasupra legii  mediului.

Conform Constituţiei, Art. 135:

       (1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera initiaţivă şi concurenţă.

      (2) Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;

b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

f) crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.

Să observăm  însă că nu a fost  definit „interesul naţional”, nici în Constituţie, nici în legile minelor/petrolului, şi  că, probabil,  de la  intrarea noastră în Uniunea Europeană  şi pe măsură ce avansăm cu  integrarea  europeană, va deveni şi anacronic, demodat  să mai vorbim  de „interesul naţional”– adică românesc – şi  va trebui să vorbim de „interesul european”.

Vom aminti cum era definit interesul naţional in Legea minelor din 1924, în celebrele  Art. 32  şi Art. 33.

2. Puţină istorie

(să ne uităm în trecut ca să înţelegem ce se întâmplă în prezent)

Celebra Lege a minelor din  4 iulie 1924, comună pentru mine (aur etc.) şi petrol (ţiţei, gaze etc.),  scoasă de liberali în cadrul politicii  prin noi înşine (care se opunea politicii  porţilor deschise) prevedea  printre altele că resursele naturale, printre care  aurul şi petrolul,  să fie exploatate doar în companii mixte (societăţi anonime miniere române)  (Art. 32),  în care  capitalul românesc să aibă cel puţin 60 % participare (Art. 33).

Redevenţa la ţiţei (petrol brut) din producţia trimestrială  pentru  sonde sau puţuri, fiecare cu o producţie medie pe zi peste 10 tone,  se stabilea  după  o scară progresivă, care ajungea până la 35 % din producţie când media pe sondă şi zi depăşea 150 tone. Toată producţiunea de ţiţeiu trebuia să fie prelucrată în rafinăriile de petrol din ţară.

Consumaţiunea internă din fiecare fel de produs, trebuia sa fie complet satisfăcută şi cu întâietate.

La gaze (hidrocarburi gazoase care formează zăcăminte proprii), suprafaţa perimetrului concesiunii era de maxim 2.000 ha.

Prin Legea din 1924  se ocupau de mine Ministerul Economiei şi ComerţuluiConsiliul Superior de Mine (17 membri) şi Institutul Geologic al Românieicorupţia era astfel imposibilă.

Pentru o  concesiune exista Decretul de concesiunePlanul concesiunii şi  Caietul de sarcineDecretul şi Caietul de sarcine erau publicate în Monitorul Oficial; primăria era obligată a afişa Decretul; limitele perimetrului concesionat erau trase pe teren prin semne fixate pe hotar, etc.

 A existat o puternică  presiune externă,  europeană şi americană,  ca legea  minelor să fie modificată în special la  Art. 32 şi Art. 33.

Cităm din  istoricul Gh. Buzatu, „O istorie a petrolului românesc”, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,  2009, 671 pagini, aflată pe internet (sublinierile ne aparţin):

„Trebuie să amintim activitatea diplomatică strălucită desfăşurată de N. Titulescu pentru protejarea intereselor României: „România a putut face faţă la toate nedreptăţile. Greşelile i-au fost întotdeauna măsurate cu metrul. Nedreptatea şi dreptul, cu milimetrul”. …

Aşa, de pildă, ministrul de Externe I. G. Duca a specificat în 1923 că doctrina naţionalismului economic împărtăşită de P.N.L. nu respingea nicicum „colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă… o reclamă ca o nevoie şi ca un stimulent. Naţionalismul economic ştie că ziduri chinezeşti nu se pot înălţa, că infiltraţiunea capitalurilor străine este fatală şi necesară”. …

În 1927, tot Duca avea să declare tranşant: „Nu este exact că suntem potrivnici capitalurilor străine, cerem numai introducerea lor în viaţa noastră economică sub formă de colaborare, iar nu de acaparare”. …

În ciuda diverselor presiuni, trusturile petroliere nu au ajuns, între 1924 şi 1926, la scopul urmărit – abrogarea legii minelor. Numai în perioada ulterioară, profitând de prilejul oferit de angajarea unor tratative financiare de către România pentru contractarea unui mare împrumut financiar extern necesar stabilizării monetare, ele vor insista şi vor obţine revizuirea legii din 4 iulie 1924. Până atunci, comunica N. Titulescu la Bucureşti, în 1925, trusturile petroliere interesate se pregăteau în vederea unei ofensive puternice, la care „nu se ştie cum va rezista România”. …

În 1929, în urma presiunilor externe, după pierderea alegerilor de către liberali,  legea minelor din 1924 a fost abrogată.” (terminat citate din  Gh. Buzatu)

În perioada  1990-1995, regimul juridic de punere în valoare a petrolului a fost  „împărţirea producţiei” (prin „Contractul de Împărţire a Producţiei” (Production Sharing Agreement – PSA)).

Exemplu:  „Contractul de explorare şi împărţire a producţiei” (87 pagini) încheiat la 6 august 1992  (H.G. 570/1992)  între Rompetrol S.A.  şi companiile  Enterprise Oil Exploration Limited  şi Canadianoxy (Romania) Ltd.   – actualmente  între ANRM. şi  Sterling Resources Ltd. – contract  desecretizat în 2009  şi aflat cu toate detaliile  pe site-ul ANRM (www.namr.ro). Din acest contract,  vedem că, la împărţirea producţiei de ţiţei brut, statul  avea 45% şi companiile străine  aveau 55% (Art. XII, pag. 28).

Conform studiului „Production-Sharing Agreements: An Economic Analysis” (93 pagini), scris de Kirsten Bindemann, de la Oxford Institute for Energy Studies, in Octombrie 1999:

 Împărţirea producţiei a apărut în 1966, în Indonezia, ca alternativă la concesionare în domeniul petrolier. …Caracteristicile de bază ale PSA sunt: Petrolul este proprietatea statului, care aduce o companie de petrol străină (CPS) să exploreze şi  … să  dezvolte resursa. CPS operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi primeşte o cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa principală faţă de concesiune este  proprietatea resursei minerale.  Dacă sub concesiune tot petrolul crud produs aparţine lui CPS, sub PSA  el este în proprietatea guvernului gazdă, şi cota din producţie alocată lui CPS poate fi privită ca plată sau compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite. …  Acordurile de împărţire a  producţiei (PSAs) sunt printre cele mai folosite aranjamente contractuale pentru explorarea şi exploatarea petrolului. …”

Să observăm că pentru o ţară săracă, cum este România, este avantajoasă  împărţirea producţiei şi nu concesiunea!

După 1995, legile separate ale petrolului (din 1995, 2004)  şi minelor (din 1998, 2003) au înlocuit împărţirea producţiei cu concesiunea, şi au  fost concepute în spiritul  politicii „porţilor deschise” (deplină egalitate de tratament între capitalurile străine şi cel naţional), fiind  din ce în ce mai defavorabile statului român:  legea petrolului  nr. 134/1995 prevedea concesionarea, cu redevenţă  variabilă în natură, pentru ca în  legea petrolului nr. 238/2004, redevenţa petrolieră  să devină fixă în bani, nu în natură, de maximum  13,5 % pentru  zăcăminte care  produc peste 100.000 tone/trimestru la ţiţei/condensat şi de maximum 13% pentru zăcăminte care produc peste 200 milioane m.c./trimestru la gaze naturale.

Se ocupă acum de resursele naturale (aur şi petrol, etc.) Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, ANRM pe scurt, în subordinea Primului-Ministru, şi parţial Ministerul Economiei.

Licenţele  şi acordurile petroliere sunt secrete integral, inclusiv perimetrul; se publică doar Hotărârea de Guvern,  care conţine  două fraze seci. Aceasta vine în contradicţie cu textul art. 203 lit. b) din HG nr. 585/2002, care prevede: „b) clasificările se aplică numai acelor părţi ale contractului care trebuie protejate”.

 3. Legea petrolului nr. 238/2004

Art. 1(1) Resursele de petrol situate în subsolul ţării şi al platoului continental românesc al Mării Negre, …, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român.

(2) Petrolul reprezintă substanţele minerale combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarţa terestră şi care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă, sub formă de gaze naturale, sau lichidă, sub formă de ţiţei şi condensat.

(3) Gazele naturale cuprind gazele libere din zăcăminte de gaz metan, gazele dizolvate în ţiţei, cele din capul de gaze asociat zăcămintelor de ţiţei, precum şi gazele rezultate din extracţia amestecurilor de gaz condensat.

 Art. 47. – Titularul acordului petrolier are următoarele drepturi:   …

(e) să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte; …”

Să observăm că:

–  gazele naturale de care se ocupă actualaLegea petrolului se mai numesc şi „gaze convenţionale”;

–  deci, actuala Lege a petrolului se ocupă doar de gazele naturale convenţionale, nu şi de restul gazelor naturale, numite „gaze neconvenţionale” (printre care se află gazele de şist);

– spre deosebire de Legea minelor nr. 85/2003 (pentru  minerale solide: aur, cupru etc.),  unde  pentru concesiune există licenţă  pentru explorare (pentru  maximum 8 ani)  şi licenţă pentru  exploatare (de fapt pentru dezvoltare, exploatare, închidere)  (pentru 20 de ani), exclusive, în Legea petrolului nr. 238/ 2004 există o singura licenţă, „mixtă”, de explorare şi de exploatare, numită  „acord petrolier (de concesiune pentru  explorare-dezvoltare-exploatare)” (de fapt  ar trebui să fie şi pentru  abandonare !) (pentru 30 de ani);

– explorarea petrolului are trei etape: cercetare, prospectare şi explorare geologică.

4. Producţia actuală de gaze naturale  (convenţionale) în România

Producţia actuală de gaze naturale este de 11 miliarde m.c./an  (de la  producţia maximă de 36 miliarde  m.c. în anul 1986).

Necesarul intern este de 15-16 miliarde m.c./an (populaţie şi  întreprinderile care mai există).

Diferenţa este acoperită  prin import de gaze, în principal din Rusia.

Depozitele cunoscute acum de gaze naturale din Romania sunt de  circa 100 miliarde m.c., deci suficiente pentru  încă circa 10 ani.

Producţia internă este realizată de două companii:

  • compania de stat Romgaz, care extrage circa 6 miliarde m.c./an, şi
  • compania Petrom. S.A. (în care statul român are 10 % din acţiuni, restul fiind deţinut de austriecii de la OMV), cu o producţie de circa 5 miliarde m.c./an.

Menţionăm că România nu a exportat până acum gaze naturale, deoarece  nu are instalaţii de lichefiere şi conducta Arad-Szeged (plătită de statul român şi de statul maghiar) nu este încă finalizată. Petrom a anunţat, se pare, că de îndată ce această conductă va fi finalizată, va exporta  (parte din) gazul produs de ea:  Legea petrolului nr. 238/2004 îi permite şi Uniunea Europeană o cere, prin impunerea liberalizării  (circulaţiei) energiei.

5. Gazele  neconvenţionale

Conceptul de gaze neconvenţionale a fost dezvoltat cu precădere în ultimii 10 ani, odată cu perfecţionarea tehnologiilor de explorare şi extracţie ale acestui tip de gaze.

Definiţia generală a gazelor neconvenţionale, acceptată în prezent, se referă la acele acumulări de gaze naturale care nu pot fi identificate, caracterizate şi produse comercial prin tehnologii comune de explorare şi producţie şi care sunt cantonate în rezervoare cu permeabilităţi şi porozităţi reduse, ce nu permit curgerea decât prin aplicarea pe scară largă a fracturărilor hidraulice şi săpării de sonde orizontale sau multilaterale.

Categoriile de gaze neconvenţionale identificate şi valorificate în lume sunt: Shale gas (gazul de şist, „Tight gas” gresii/roci carbonatice, CBM „Coal bed methane”, „Methane Hydrates”.

Caracteristica comună a acumulărilor de gaze neconvenţionale este  factorul de recuperare foarte  mic (3-10%), faţă de gazele convenţionale, unde este de circa 80%.

Întrucât factorul de recuperare pe zăcămintele de gaze neconvenţionale este foarte scăzut, volumul de resurse trebuie să fie considerabil pentru ca exploatarea să fie rentabilă. În consecinţă.  evaluarea rezervoarelor de gaze neconvenţională necesită o explorare complexă prin utilizarea celor mai moderne metode de investigaţie geofizică şi calibrarea lor cu probe extrase din complexele geologice de interes.

Fracturarea (fisurarea) hidraulică este operaţiunea petrolieră care se aplică în rezervoarele cu permeabilitate şi porozitate scăzute pentru realizarea pe cale artificială a unui sistem de microfisuri prin care sunt antrenate gazele către gaura de sondă. Procedeul constă în pomparea sub presiune în strat a unui volum important de apă în amestec cu substanţe chimice adecvate compoziţiei rocii supuse acestui preocedeu, împreună cu materiale de susţinere, denumite propanţi, care menţin deschis sistemul de microfisuri.

Impactul asupra mediului cauzat de procedeul fisurării hidraulice poate fi  foarte mare!

Conform Marianei Papatulică, cercetător la Institutul pentru Economie Mondială al Academiei Române (în articolul „Gazele de şisturi sunt deja o soluţie miraculoasă pentru SUA, dar discutabilă pentru Europa”,  Foreign Policy Romania nr. 28, mai-iunie 2012, pag. 40-41):

Rezervele SUA de gaze de şist sunt estimate la 24.400 miliarde m.c., suficiente pentru a-i asigura necesarul de consum timp de 100 de ani şi a unei producţii reprezentând 35% din producţia totală de gaze naturale…. 

 Europa are  depozite impresionante de gaze neconvenţionale, evaluate între 18.000 şi 35.000 miliarde m.c. . …

Cu excepţia Norvegiei, toate ţările europene sunt importatoare nete de gaze naturale (din Rusia). Aceasta înseamnă că dezvoltarea resurselor de gaze neconvenţionale ar îmbunătăţi esenţial securitatea aprovizionării viitoare. 

Polonia, care se presupune că ar deţine cele mai ample rezerve de pe continent, a emis 109 licenţe … rezultatele de până acum ale forajelor de testare din bazinul Marii Baltice …. s-au  situat net sub aşteptări, ceea ce a făcut imposibilă extracţia la scară industrială. …

Ucraina deţine al patrulea mare depozit de gaze din şisturi din Europa, estimat la 1.200 miliarde m.c. Un factor care favorizează dezvoltarea depozitelor de gaze din şisturi bituminoase în Ucraina îl constituie densitatea relativ scăzută a populaţiei. Dar paşii realizaţi până în prezent sunt nesemnificativi. …

Alte state europene sunt, în schimb, mai puţin entuziaste în legătură cu aceste gaze, din cauza tehnologiei controversate de extracţie a gazului – fracţionarea [fracturarea] hidraulică. … Metoda a fost deja interzisă în Franţa, Irlanda şi Bulgaria. În landul german Renania de Nord-Westfalia a fost introdus un moratoriu privind producţia de gaze neconvenţionale, iar în Anglia, ca şi în alte ţări, se desfăşoară ample proteste publice împotriva acestui procedeu de extracţie. …

Trebuie menţionat că nu numai cetăţenii europeni, dar şi cei din SUA şi Canada s-au arătat îngrijoraţi în legătură cu impactul fracţionării hidraulice asupra mediului.“

 6. Comparaţie SUA-Europa  legată de exploatarea gazelor de şist

Conform Marianei Papatulică, FP:

„- În SUA, proprietarul unui teren are toate drepturile pentru rezervele minerale din subsol, în timp ce în Europa ele aparţin de regulă statului, cum este  şi cazul României; aceasta face ca în SUA permisele de exploatare să se obţina mai uşor ca în Europa.

– Depozitele de gaze de şist ale Europei se află la adâncimi mai mari decât cele din SUA, deci sunt mai greu de extras,  cu mai multe puţuri şi mai multă apă, ceea ce per ansamblu înseamnă costuri mai mari.

–  Europa are o densitate a populaţiei mult mai mare ca SUA, deci  mult mai mulţi oameni pot fi afectaţi de exploatare;  în consecinţă şi opoziţia faţă de obţinerea licenţelor de exploatare poate fi mai puternică.

Capacitatea de fracţionare [fracturare] hidraulică şi echipamentele de foraj în Europa sunt de 80 de ori mai puţine decât în SUA. De aceea sectorul se dezvoltă într-un ritm lent, iar costurile cu greu vor ajunge să scadă la nivelul celor din SUA.

– Industria de gaze a SUA beneficiază de reglementări de mediu mai puţine decât cea europeană.”

7. Generaţia următoare:  „fracţionarea [fracturarea] curată”

Conform Marianei Papatulică, FP:

Potrivit companiei ExxonMobil, „fracţionarea [fracturarea] curată”, fără utilizarea de produse chimice, va fi disponibilă, la scară comercială, în termen de circa doi ani. Trei furnizori de servicii petroliere, lideri de piaţă în domeniu, pe plan mondial, Baker Hughes (DirectConnect), Schlumberger (HiWay) şi Halliburton (RapidFrac) testează următoarea generaţie de tehnologii de fracturare.

8. Gazele de şist în România

Am văzut că gazele de şist nu se regăsesc în actuala Lege a petrolului 238/2004 (vezi Art. 1, alin. 3). Deci, teoretic, legal,  gazele de şist  nu pot fi explorate-dezvoltate-exploatate în România, până nu se modifică legislaţia.

Nu există nici un studiu profesionist complet care să analizeze  gazele neconvenţionale (gazele de şist).

Există în pregătire un studiu referitor la gazele neconvenţionale, incluzând gazele de şist, sub egida Comitetului Naţional Român, pentru Consiliul Mondial al Energiei (CNR-CME). ANRM ne sfătuieşte să aşteptăm concluziile acestui studiu, înainte de a declanşa o „cruciadă” împotriva explorării şi exploatării gazelor de şist prin FH. Dar ANRM nu a aşteptat acest studiu şi a aprobat pentru Chevron patru acorduri petroliere pentru gaze neconvenţionale – oare de ce?

Deci,  compania americană Chevron (www.chevron.com) deţine 4 acorduri petroliere pentru gaze de şist (menţionăm că pe site-ul companiei se menţionează expres că este vorba de gaze de şist pentru cele 4 perimetre: „shale gas exploration areas”), obţinute astfel:

– Guvernul a  concesionat (în urma cererii  avansate în  iulie 2010) companiei americane Chevron trei perimetre în Dobrogea de sud, cu ieşire la Marea Neagră, în suprafaţă totală de 2.700 km^2 (=270.000 ha) pentru  gazele de şist, prin 3 acorduri petroliere de concesiune pentru explorare-dezvoltare-exploatare,  încheiate între ANRM şi Chevron România Holdings  B.V. (subsidiara olandeză a companiei americane Chevron):

  • în perimetrul EX – 18 Vama Veche,  prin HG nr. 188 din 20.03.2012
  • în perimetrul EX – 19 Adamclisi, prin HG nr. 189 din 20.03.2012
  • în perimetrul EX – 17 Costineşti, prin HG nr. 190 din 20.03.2012.

La 29.02.2011Chevron a achiziţionat 100% de la Regal Petroleum acordul petrolier pentru gaz, pentru perimetrul EV-2 Bârlad, de 6.257 km^2 (=625.700 ha). Acordul  petrolier  a fost aprobat lui Regal Petroleum  prin HG nr. 2283 din 9.12.2004  şi transferat lui Chevron de către ANRM în 2011; explorările erau planificate să înceapă în 2012.
Cele trei acorduri petroliere  deţinute de Chevron în Dobrogea au fost declasificate, la cererea societăţii civile, şi au fost puse pe site-ul ANRM. Acordul petrolier deţinut de Chevron pentru Bârlad nu a fost încă declasificat.

În urma declasificării  celor trei acorduri ale Chevron în Dobrogea, am putut observa, printre altele,  două lucruri:

– (1) că  toate cele trei acorduri conţin la Art. 1 – Definiţii, la pagina 7, următoarea definiţie:

*Gaze naturale* sunt gazele libere din zăcămintele de gaz metan, gazele dizolvate în ţiţei, cele din capul de gaze asociat zăcămintelor de ţiţei, gazele rezultate din extracţia amestecurilor de gaz condensat  precum şi gaze neconvenţionale.

Definiţia  gazelor naturale este  diferită, prin ultima parte, subliniată  de noi, de cea  prevăzută în Legea petrolului nr. 238/2004: este proba că Legea petrolului nu se referă şi la gazele neconvenţionale şi că deci cele trei acorduri pentru gaze de şist sunt ilegale!!!

– (2) În Anexa 1 de la sfârşitul fiecăruia din cele trei acorduri se află  scris „Programul minim de lucrări de explorare” pentru maximum 8 ani, identic la toate trei:  de  2 + 2 = 4 ani în Faza I (program obligatoriu), cu costuri  totale de  21.140.000 USD,  şi  trei variante (de 2 ani, de 3 ani şi de 4 ani)  pentru Faza II (program opţional), cu costuri totale în varianta de 4 ani de 100.140.000 USD.

Deci, în cele trei acorduri petroliere de explorare-dezvoltare-exploatare din sudul Dobrogei  sunt detaliate  doar lucrările de explorare, în valoare totală  de 3 x 121.280.000 = 363.840.000 USD pentru 8 ani.  Aceasta explică de ce unii vorbesc de exploatare (acordul este de explorare plus exploatare, pentru 30 de ani), alţii de explorare (sunt aprobate lucrările pentru faza de explorare, care durează maximum 8 ani)! Dar este clar că după ce termină explorarea, nu va putea fi împiedicat să exploateze!

9. Pericol mare

Conform  studiului „Gazele de şist – o nouă provocare”, 42 pagini,  autor Geogeta Ionescu, Editor Asociaţia ALMA-RO, iulie 2012, „sudul Dobrogei  este ameninţat de reactivarea faliei seismice Vidraru-Snagov-Shabla, conform opiniei prof. dr. academician Mircea Săndulescu, iar zona Bârladului se află în apropierea celebrei zone seismice Vrancea”.

 10. Motivaţia sprijinului acordat de domnul Preşedinte Băsescu

Motivaţia sprijinirii exploatării gazelor de şist în România de către Chevron, făcută publică  de către domnul Preşedinte Traian Băsescu – şi reluată şi de alte persoane – este că gazele de şist obţinute ar ajuta la realizarea independenţei României de importul de gaze ruseşti  (peste maximum  8 ani, când  ar începe exploatarea). Domnul Preşedinte a mers până acolo că a afirmat că persoanele care se opun exploatării sprijină de fapt interesele Rusiei.

Se ignoră, cu bună ştiinţă sau nu, că Chevron deţine (în afara Legii petrolului) cele 4 acorduri petroliere în proporţie de 100%, că redevenţa pe care trebuie să o dea Statului este în bani, nu în natură (adică nu în gaze de şist)  şi că Legea petrolului, Art. 47 (e),  îi dă dreptul lui Chevron „să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, inclusiv să le exporte”, sub formă lichefiată.

Aşadar,  să  fie foarte clar, Chevron nu are obligaţia să  vândă României  gazele de şist obţinute, poate să le ducă în SUA, şi deci România va obţine foarte probabil ZERO gaze de şist de la Chevron. Sau le va obţine cumpărându-le, de la Chevron, nu de la ruşi, dar tot cumpărându-le. Aşa va căpăta România independenţa  energetică de gaze? nu mai cumpără de la ruşi gaze convenţionale, cumpără de la americani gaze neconvenţionale româneşti, făcând prăpăd ecologic în România?

Dacă dorim independenţa energetică a României, pentru noi şi pentru generaţiile următoare, atunci ne punem mintea la contribuţie: economisim, înlocuim concesiunea cu împărţirea producţiei, sau măcar redevenţa în bani cu redevenţa în natură, etc.

Dar dacă România nu ar fi avut resurse naturale, ca Elveţia şi Japonia, ce mai discutam acum? De aceea nu am „tras”  decât 9,6%  din cele 24 de miliarde de dolari de la Uniunea Europeană, că  ne-am bazat pe vânzarea resurselor naturale?

Am auzit că şi Petrom ar exporta din gazele extrase în România, o dată cu terminarea lucrărilor la conducta Arad-Szeged.

Sprijinul acordat de domnul Preşedinte şi de alţi domni companiei americane Chevron ca să ne ia gazele de şist  (ca şi companiei canadiene Gabriel Resources ca să ne ia aurul) nu poate fi explicat deci economic, se poate explica doar politic. Poate că sunt presiuni  în acest sens? nu ne-ar mira.

Considerăm că acordurile petroliere obţinute de Chevron nu sunt în interesul naţional şi de aceea ele nu trebuie sprijinite (mai ales că am demonstrat că sunt în afara legii petrolului, ele trebuie deci anulate)!

11. Concluzii

1) Acordurile petroliere  de explorare-dezvoltare-exploatare a gazelor de şist aprobate  pentru Chevron  sunt în afara legii petrolului, deci sunt ilegale. În consecinţă, ele (şi altele de aceeaşi natură) trebuie să fie de urgenţă anulate.

2) În lipsa Strategiei Naţionale de dezvoltare, a Strategiilor sectoriale de evoluţie, inclusiv a resurselor naturale,  şi fără definirea interesului naţional (înlocuit astăzi cu alte tipuri de interese),  fără o legislaţie adecvată foarte bine pusă la punct, avizarea unei investiţii de tipul valorificării gazelor  de şist este inoportună şi ilegală.

În consecinţă, se impune votarea unei legi privind interzicerea folosirii în România a metodei fracturării  hidraulice a rocilor în explorarea-dezvoltarea-exploatarea gazelor de şist.

Prof. univ. Afrodita Iorgulescu

P.S.: Acest articol este un rezumat al studiului „Raportul Comisiei de Experţi în urma audierii publice pe tema:  „Explorarea şi exploatarea gazelor de şist în România. Încotro?” de 26 de pagini, din 28 noiembrie 2012, la care am colaborat, aflat, împreună cu depoziţiile martorilor la audierea publică, la adresa:

http://www.alma-ro.ngo.ro/?apc=i–r0x1-40400&x=40410

De fapt, acest raport poate fi citit în format .pdf și aici.

Și-acum, câteva comentarii!

Ne place să vorbim cu mândrie despre cei peste 100 de ani de industrie românească de petrol și gaze. E-adevărat că după izolarea tehnologică a anilor ’70 – ’80 și după peste 20 de ani de „capitalism” în care chiar președintele își îndeamnă conaționalii s-o „taie” din țară, probabil că nu e ușor. Dar, dac-ar fi existat voință și patriotism, s-ar fi găsit alte căi de abordare a problemei. „Prin noi înșine” n-ar fi rămas doar în paginile de istorie!

Și dacă totuși s-a ajuns la concesionări către companii străine ale perimetrelor petroliere, de ce nu s-a aplicat principiul împărțirii producției, așa cum bine se precizează mai sus?

Stabilirea unei redevențe petroliere fixe în bani este o altă gogomănie! Din moment ce nivelul producției este la îndemâna operatorului, ce relevanță are stabilirea unor sume funcție de producția unui zăcământ? Intensificarea și mai ales diminuarea producției sunt procese aflate sub controlul concesionarului!

Se vorbește în continuare de „factor de recuperare” a hidrocarburilor (petrol, gaze). O traducere nefericită a termenului american „recovery factor”. Conform DEX online, „a recupera” are ca principal înțeles „a dobândi din nou, a redobândi, a recâștiga”. Ori nu noi am pus hidrocarburile acolo în pâmânt și acum le „recuperăm”! Noi exploatăm! Și-atunci, termenul corect ar fi „coeficient de extracție”!


România și Roșia Montană

Duminică seară am participat la protestele din Piata Universității care vizează stoparea proiectului Roșia Montana.  Rândurile care urmează se vor un amestec de reportaj cu un soi de pagină de jurnal și ceva dicteu liber.

Am ajuns la Universitate pe la ora 18 30 când lumea începea să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții ceva mai târziu. Primul lucru care m-a suprins a fost componența eterogenă a grupului de manifestanți care avea să se păstreze și mai târziu când pe străzile Bucureștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori, medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi. Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți. Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona „hipster” sau „rock gotic”, „post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității naționale. Erau apoi „sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră să vină în piață îmbrăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Universitate și mai târziu cei douăzeci de mii de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc.

Și atunci mi-a venit confirmarea imensei manipulări de presă. Am citit câteva articole, pe câteva situri de știri sau variante online ale unor ziare care au catadicsit să „reflecteze” protestele despre revoluția hipsterilor. De ce hipsteri? Pentru că este important ca oamenii de acasă să nu înțeleagă că cei din piață sunt un grup care ar putea să-i reprezinte, deci să-i facă atenți la protest. În România percepția generală asupra hipsterilor este că ei sunt niște indivizi superficiali și ciudați cu gusturi din afara zonei mainstream, preocupați exclusiv de vestimentație.( pentru o definiție mai completă urmațilink-ul) O nișă care nu împarte compatibilități cu restul țării. Dacă revoluția e a hipsterilor e, prin urmare, neimportantă și noi, presa care vrem să spunem ceva despre protest ca să nu pară că suntem vânduți de tot putem s-o facem liniștiți și împușcăm doi iepuri: reflectăm și manipulăm.

Cei care citesc acest blog pot fi siguri că protestele din piață nu sunt confiscate de nicio nișă socială, ba mai mult oamenii ăia de acolo sunt anormali doar prin faptul că s-au trezit și se află în stradă. Cei mai mulți dintre ei se trezesc devreme să meargă la muncă sau fac bani din profesiile lor, plătesc taxe și trăiesc respectând normele sociale într-un stat care nu le respectă nevoile și nu îi reprezintă. Revoluția hipsterilor nu este în Piața Universității, ea este doar o manipulare de presă.

Am stat preț de o oră în Piață înainte de încolonarea pentru marșul propriu zis. Mi-am sprijinit bicicleta și m-am uitat la lume. Oamenii erau implicați și relaxați. Nu mi s-a părut că erau oameni care bifau adunarea ca pe un eveniment „cool”. Nu am văzut bisericuțe care să comenteze alte subiecte. Cei din jurul meu erau atenți unii la alții, zâmbeau, pe deasupra capului meu zburau frânturi de discuții pe subiectul zilei.  Undeva la zece metri distanță se afla nucleul celor care scandau lozincile deja cunoscute, nu are rost să le enumăr acum. Deși mă aflam la o manifestație cu miză mare și revendicări dintre cele mai serioase – respingerea proiectului Roșia Montana, demisia lui Ponta, Șova et comp, interzicerea mineritului cu cianuri etc.) n-am avut niciun moment de anxietate. Mă aflam între oameni civilizați, calzi și curați. Am întâlnit multe priviri, toate senine și hotarâte. În Piața Universității oamenii se privesc direct în ochi, nu-și ocolesc privirile și asta te face să te integrezi automat, nimeni nu ascunde nimic, ne unește un singur gând, e bine. Am simțit repede că aparțin idealurilor acestor oameni care cred că transcend cazul particular care e pe ordinea de zi în piață. În traducere liberă Roșia Monatană înseamnă: E timpul ca voi politicienii să vă opriți. Noi ne-am trezit din somn și nu mai suntem dispuși să vă lăsăm să vă jucați cu România și cu viețile noastre. Plecați sau vă schimbați! De fapt una din lozincile multimii este limpede: Jos Băsescu, Ponta și Antonescu. Fair enough!

Când ne-am încolonat ca să plecăm pe traseul stabilit nu-mi credeam ochilor câtă lume se adunase. Cu o oră înainte de-abia eram o mie de oameni și acum bătea ușor peste trei mii (vă invit să mă credeți pentru că am văzut de pe diverse scene de la trei sute la patruzeci de mii de oameni). Pentru că eram pe bicicletă m-am alăturat „cavaleriei ușoare” împreună cu prietenii mei. La finalul marșului cred că erau peste trei sute de bicicliști. Este memorabil și din câte știu a devenit un leit-motiv momentul in care bicicliștii pedalează la nesfârșit în jurul rondului de la Universitate ca și cum victoria este deja adjudecată. E un moment puternic și după ce vezi asta pleci acasă plin de speranță.

Mă gândesc că o corporație transparentă și care joacă cinstit conform legilor statului român, o corporație ai cărei acționari provin din țări cu solidă tradiție democratică ar trebui să se  bucure de un miting civilizat, ba mai mult să vină în mijlocul demonstranților și să le demonteze rând pe rând toate acuzațiile. În stradă sunt oameni care înțeleg perfect ce înseamnă profitul și care sunt mecanismele capitalismului, în stradă sunt și corporatiști obișnuiți cu normele, standardele, mecanismele și șabloanele corporatiste. În stradă lucrurile astea se înțeleg și totuși nu există dialog. Ba dimpotrivă când presa tace se aude doar monologul spoturilor publicitare care vorbesc  despre bunăstare și locuri de muncă. O corporație care joacă cinstit nu ar trebui să pretindă tăcerea presei în schimbul spațiului de publicitate cumpărat. Sau poate „nu scrieți nimic!” este o nouă fomă de publicitate? Dacă e așa, asistăm la moartea jurnalismului. Sau la parastasul lui.

Am făcut gălăgie, am lovit cu petul în ghidonul bicicletei, am fost în mijlocul mulțimii în fața și în spatele ei. Am dat târcoale din toate părțile șarpelui de oameni care creștea cu fiecare kilometru parcurs și hrănea amintirile mele din iunie 1990 când „golanii” ocupaseră Piața Universității în speranța că vor putea schimba cursul unei istorii care se anunța sumbră. Aveam șaisprezece ani și eram unul dintre ei.

La Iancului cred că erau deja peste 15000 de oameni. Este admirabil efortul atator oameni de a parcurge la pas distanta Universitate – Pantelimon – Universitate. Asta nu e cool, este un adevarat tur de forță și spune ceva despre determinarea celor de pe stradă.  Este greu de crezut că o asemenea mulțime n-a pierdut niciun moment controlul, că nu a alunecat în gesturi extreme și totuși așa a fost. Mi s-a părut că numărul de jandarmi a fost extrem de mic. Câteva portavoce au fost de ajuns pentru ca oamenii să fie puși la curent cu ce aveau de făcut: când să se oprească, cum să mărșăluiască, cum să rămână grupați pentru ca să existe o numărătoare proprie.

Pe măsură ce m-am obișnuit cu toată mișcarea și i-am auzit pe oameni vorbind și schimbând idei, m-a cuprins un sentiment de revoltă la gândul că după 22 de zile o manifestație de 20000 de mii de oameni este trecută cu vederea. M-am gândit, cum e posibil, cum își permite Ponta să facă abstracție de cei 20000 de oameni din stradă.

Răspunsul este foarte simplu și are legătură puțin și cu inacticvitatea noastră electorală de până acum. Ponta știe foarte bine câteva lucruri. Clasa de mijloc a abandonat în mare măsură prezența la vot. Tinerii până în 30 de ani, sunt scârbiți și nu votează. Masa de manevră la vot e formată din pensionari, populație rurală sau urbană sub medie, oameni care sunt duși la vot cu autocarele și care în schimbul unei pomeni electorale pun ștampila unde vor partidele. Electoratul românesc este în marea lui majoritate imbecil și ignorant. Ei se uită la televizor, fascinați de imperiul tabloid care își spune zilnic povestea în imagini simple, pe înțelesul tuturor. De ei au nevoie Ponta, Băsescu și Antonescu. Ei trebuie să nu știe nimic despre ce este în Piața Universității. Ei trebuie să trăiască cu impresia că niște huligani fără chef de muncă se adună seară de seară ca să salveze copacii și pădurile și sunt necruțători cu drama unor mineri care vor să-și câștige pâinea cinstit. Niște golani, pardon, hipsteri! Dacă cei din piață ar fi fost votanți sau ar fi reprezentat un număr mare de votanți fiți siguri că ar fi existat deja dialog. Gândiți-vă că în Piață ar fi fost 20.000 de sindicaliști de la diverse fabrici. Credeți că ar fi putut fi trecuți cu vederea? Mă îndoiesc. Câte de iresponsabil, amoral și fără viziune să fii ca să nu întelegi că în clasa de mijloc stă viitorul țării pe care o conduci? Până când să crezi că țara asta poate fi ținută în japcă și întuneric?

RMGC a reușit o performanță uluitoare. Dacă până acum televiziunile din România erau rivale de moarte reprezenând interesele politice ale patronilor iată că s-a născut o cauză care să le unească nu numai între ele dar și cu întreaga clasă politică: Roșia Montană. Iată cum Antena3 și B1TV, Jurnalul Național și Evenimentul zilei, Realitatea și RTV își strâng mâna și TAC. Cei din piață știu toate lucrurile astea. De aia se află acolo.

Cei din piață nu (mai) sunt ușor manipulabili, sunt inteligenti si mai cu seamă nu sunt ignoranți. Calitatea individuală  a participanților e aceea că nimeni nu „se află în treabă” în stradă. Oamenii sunt foarte bine informați, știu exact de ce se află acolo. E totuși o luptă dezechilibrată. În fiecare duminică, douăzeci de mii de oameni se strâng și luptă împotriva unei armate uriașe de propagandă. Douăzeci de mii de oameni încearcă să echilibreze balanța adevărului luptând cu televiziuni, ziare, radiouri, situri de știri, postaci plătiți, partide politice și parlamentari. Trebuie să recunoașteți că e un act eroic. Douăzeci de mii de oameni organizati pe facebook lupta cu sute de „jurnaliști” ai unei campanii de zeci de milioane de euro. Aceast dezechilibru între tabere este unul din motivele pentru care mă aflu în stradă. Și cred că pe măsură ce lumea se va convinge de mascarada presei, numărul celor din Piață va crește.

De ce am coborât în stradă? În primul rând pentru că îmi doresc o Românie în care politicienii să asculte vocea civică. Proiectul Roșia Montană este o lecție pe care guvernul și clasa politică trebuie s-o învețe. Hoții și corupții n-o să învețe niciodată de vorbă bună, ci doar de frică. Cu cât va fi mai mare presiunea asupra lor, cu atât mai bine.

Ce cred eu despre aurul de la Roșia Montana? Ei, bine, cred că peste treizeci de ani vor exista tehnologii curate care să poată extrage aurul la costuri rezonabile și fără pericol pentru mediu. Aurul nu pleacă nicăieri și prefer să aparțină generațiilor viitoare care poate vor avea șansa unor politicieni responsabili, decât să-l extragem acum într-o combinație pierzătoare pentru România atât la nivelul redevenței cat și ca dezastru ecologic. Despre cele câteva sute de locuri de muncă fluturate prin fața ochilor noștri ca argument pentru necesitatea începerii exploatării mă pufnește râsul. Sunt câteva milioane de români care și-au părăsit satele și orașele ca să muncească în condiții grele în Spania sau Italia și de ani buni injectează bani în România. Cele câteva sute de nemulțumiți de la Roșia chiar nu au luat în calcul că pot munci puțin mai departe de casă? Guvernul actual a promis UN MILION de locuri de muncă. Presupun că lucrează din greu la îndeplinirea promisiunii așa că în economia macro a țării noastre cele patru sute de locuri de  la Roșia chiar nu ar trebui să conteze. Guvernul s-a despărțit atât de ușor de Oltchim încât poate abandona fără probleme și proiectul Roșia.

Am ieșit în stradă pentru că m-am săturat de o clasă politică coruptă și incultă. Gusturile și idealurile politicienilor români nu au cum să construiască o viziune măreață pentru țara noastră. Când singurul tău „drive” ca individ este cum să furi banul public e clar că nu poți concepe nimic pentru România. Cei din stradă arată că știu foarte bine asta și de aia vreau să fiu printre ei. Am ieșit în stradă pentru că nu mai vreau să mă simt singur și izolat, vreau să fiu lângă oameni cu care să simt că pot construi ceva, cândva.

Câteva cuvinte despre relația noastră a românilor cu statul. Poate că merită analizată din perspectivă freudiană. Pentru majoritatea românilor – via comunism – funcționează încă statul paternalist. Tatăl nostru statul este cel care are grijă de noi, el n-o să ne lase niciodată să murim de foame, o să găsim mereu un locșor călduț care să ne apere de frig. Tatăl ne mai și urgisește din când în când că deh, așa e tatăl, mai dur câteodată. De multe  ori el doarme și noi putem să-i mai furăm câte o sutică din buzunare că na, el e tatăl nostru, nu se simte dacă mai ciupim și noi ceva. Când ai un tată nu mai e nevoie să gândești, o face el pentru tine și tu îți vezi de treaba ta. Tata ți-arată calea și tu o urmezi. Majoritatea românilor se află într-o poziție infantilă față de stat. Ei sunt iresponsabili și infantili politic. Ei se simt excelent în poziția asta și nu par să fie amenințați prea curând de adolescența care ar putea să-i forțeze la o ipostază contra „tătucului”.  Această majoritate infantilă nu are cum să înteleagă (din păcate) că România este țara lor și nu țara „tatălui” lor. Ei nu înțeleg că acum rolurile sunt inversate și că responsabilitatea trebuie să vină de la ei către România și nu invers. De aia ei NU SE AFLĂ în stradă.

Cei din stradă sunt dintre cei care s-au trezit. Pentru ei statul nu este întreprindere paternă, ci mai degrabă un partener. Un partener căruia îi plătesc taxe și îl mandatează astfel să gestioneze organizarea vieții colective. Cei din stradă nu mai sunt dispuși decât la o relație echitabilă cu statul. Doar că statul (a se citi guvernele) ne-a înșelat în repetate rânduri și asta a devenit inacceptabil pentru continuarea relației. Și pentru asta se mărșăluiește în fiecare duminică printre blocurile care moțăie filial în fața televizoarelor unde nu se transmit imagini cu cei 20000 de mii care tocmai trec pe sub balconul tău. În definitiv ce poate fi mai orwellian decât zeci de mii de oameni pe străzi și nimic despre asta la televizor? Oare suntem atât de aproape de momentul în care ce se întâmplă în stradă va deveni ficțiunea celor care privesc orbi televizorul?

De peste douăzeci de ani în România se slăvește egoismul. Oamenii învață că nu există scopuri sociale comune, că nu sunt construcții colective, că fiecare trebuie să lupte pentru el și familia sa.  Că fiecare individ se poate realiza doar dacă aleargă pe culoarul lui fără să privească în stânga sau dreapta. Marile proiecte de infrastructură sunt proiecte de echipă. În România ele lipsesc cu desăvârșire. Nu avem autostrăzi, rețelele electrice sunt la pământ, rețelele de canalizare la fel, nu putem să ne exploatăm singuri resursele. Nu există strategii de dezvoltare urbană, culturală sau pe educație, nu există viziune strategică pentru țara noastră. Nu există știință și dragoste pentru lucrul în echipă. Politicienii noștri fac echipă bună doar la furat. Și pentru asta am ieșit în stradă. Pentru că am văzut oameni care împărtășesc civilizat și frumos o viziune comună, oameni care știu cum trebuie să arate România. Și chiar dacă viziunea asta este încă nedefinită, inconsistentă există un început și o certitudine: oamenii din Piață știu sigur că România nu trebuie să arate ca acum. Și pentru asta am ieșit în stradă.

Am auzit voci spunând despre cei din stradă că sunt niste idealiști rupți de realitate care nu-și dau seama că Roșia Montană și alte proiecte de resurse sau infrastructură sunt adjudecate deja de marile puteri și că România trebuie doar să execute. Acelor voci le spun că poate așa o fi, dar îi invit să fi spus asta și celor câteva zeci de mii de greci din Piața Sintagma care știau foarte bine că soarta tării lor e tranșată de marile puteri. Sau poate ar fi trebuit să meargă între turcii din Piața Taksim. Nu există argument destul de puternic pentru statul acasă. Nu mergi să protestezi doar când ești sigur de reușită. Într-un final o faci pentru tine și pentru conștiința ta. Când mă uit în urmă cu douăzeci de ani și știu că am fost în Piața Universității știu că am fost atunci alături de cei care nu doreau să ajungem aici, acum. Și, da, mă simt mai puțin vinovat. Am fost în piață atunci cu semicursiera mea roșie, am cântat alături de Pațurcă și Sterian și am sperat alături de alți golani. Apoi în ’92 am votat ca un golan. Indiferent ce se întâmplă cu România vreau ca peste douăzeci de ani să pot spune din nou: am fost și eu atunci în Piața Univeristății.

P.S. Citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovskaya. Dacă un singur OM a avut puterea și curajul să lupte doar cu un pix și hârtie împotriva Kremlinului lui Putin atunci protestele din Piață nu sunt în zadar. Anna Politkovskaya este un alt nume pentru curaj și demnitate. A fost ucisă cu un pistol într-o scară de bloc. Opera ei este însă mai vie ca niciodată și moartea n-a făcut decât să o răspândească. Într-o Rusie adormită și cu o presă redusă la tăcere Politkovskaya a refuzat să mergă la culcare și a luptat prin scris până la moarte. Jurnaliștilor care au semnat pactul tăcerii ar trebui să le dea de gândit.  Dacă lupta Annei a reușit să trezească oameni, există speranța că și protestele din Piața Univerității vor reuși.

%d blogeri au apreciat asta: