Monthly Archives: Decembrie 2013

Înstrăinarea pământului. Vom rămâne fără țară.

Avertismentul Profesorului Corneliu Turianu: PĂMÂNTUL – „MONEDA FORTE” A ROMÂNULUI


Foto: Mihai Andrei

Între scandalurile create și contra-create, gen diversiunea „Para-Imunității” Parlamentului (aranjată de Hrebenciuc, Rus și Toader pentru a-l servi pe Băsescu) vs. Comisia „Călărași” și futilele demonstrații eco-anarhiste de week-end, România pierde esența problemelor care o afecteaza aproape incurabil, în ultimele sale clipe de dinaintea unei prefigurate intrări în comă profundă. Printre cele mai grave, la fel ca „descentralizarea” și „regionalizarea”, se numără Înstrăinarea Pământului, act pentru care presează atât Băsescu și ai lui – prin „tichia de mărgăritar” a chelului de la Cotroceni, cu „aderarea la Schengen” (pentru ce?) – cât și alianța trădătoare aflată la putere. Ce ne vom face, nu știm. O soluție este cea pe care o prezintă economistul Radu Golban fără a o spune răspicat însă – ieșirea din UE, noua URSS. Astăzi a devenit o certitutine că Uniunea Europeană se constituie în plan real drept un eșec din punct de vedere al construcției democrației participative cât și drept un vector anti-național periculos pentru viitorul Europei și cu trimitere clară la modelul „poporului sovietic”. Din punct de vedere economic, pentru România a constituit un dezastru comparabil cu anii de Sovrom care ne-au secătuit resursele sub bocancul Armatei Roșii, în timpul ocupației sovietice a țării. Acum, când Iliescu, Roman și companiile lor au ras industria și agricultura lui Ceaușescu – aflate ambele la un nivel respectabil în Europa – am devenit o piață de desfacere pentru gunoaiele alimentare ale Europei modificate genetic. Din punct de vedere moral, în România, Rusia, cu retorica ei național-conservatoare, începe să câștige teren, fără să tragă nici un glonț, în fața atacurilor la identitatea națională și scârboșeniilor anti-umane impuse ca „politice corect” de mafia homosexuala de la vârful UE sau diverși reprezentanți extremiști ai unor grupuri etnice minoritare care dictează din SUA servitorilor lor de la București. În acest context, facem apel la trecut și pentru că azi nimeni nu mai vorbește. Practic, chiar nimeni nu mai vorbește – în oglinda deformatoare a realității care este mass-media – despre problemele reale ale României.

După ce am prezentat conferința Ligii Studenților în Înstrăinarea pământului – cel mai grav atentat la adresa României, semnalat din 1997 de profesorii Ilie Bădescu și Corneliu Turianu, DOCUMENT DE DAT MAI DEPARTE, astăzi publicăm un interviu remarcabil pe aceeași temă, realizat trei ani mai târziu, în anul 2000, cu profesorul Corneliu Turianu, din care putem desprinde câteva linii de apărare valabile și azi. Dl. profesor Turianu milita în anul 2000 împotriva modificării Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine prin introducerea unui nou articol cu următorul conţinut: ,,Art. 30 (l) – Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi, oricând pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate.”, considerând că acest articol este neconstituțional. De ce ar fi astăzi „constituțional” – prin vânzarea pământului direct către străini, preconizată de la 1 ianuarie 2014 – ceea ce era anti-constituțional ieri. Ne-am schimbat țara între timp? Trăim pe altă planetă și nu știm noi?

Profesorul Turianu: „Constituţia actuală, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interzice categoric vânzarea pământului către străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă. Şi legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Dacă se dorea o lege bună, nu trebuia decât să se reactualizeze legislaţia de dinainte de 1944 şi aveam din nou cea mai bună legislaţie din Europa, o legislaţie cu specific românesc. Şi mi-aş permite ca, în acest context, să-l citez pe apreciatul sociolog Ilie Bădescu, care, în cadrul unei salutare dezbateri-semnal de alarmă pe această temă, organizată de Liga Studenţilor şi A.S.C.O.R., a dezvăluit că, într-o discuţie purtată cu câteva personalităţi româneşti, o distinsă reprezentantă a Europei, doamna Karen Fog, a făcut următoarea mărturisire: „Este păcat că în România dezbaterile despre integrare se limitează la alinierea legislaţiei şi a standardelor la cele comunitare, dar nu se discută problemele de fond. Aceste probleme sunt evitate. între altele, legislaţia trebuie adaptată nu numai la exigenţele comunitare, ci şi la nevoile României însăşi.” Iată, deci, că până şi înalţi demnitari europeni încearcă să ne deschidă ochii şi ne atrag atenţia că noi nu mai ştim să ne respectăm.”

Domnia sa mai arată că primii care au încălcat Constituția României în acest sens au fost tocmai cei care trebuiau să o apere, în țară și în străinătate. Astfel, precedendul vânzării unei suprafețe de pământ românesc unei firme străine s-a realizat în 1999, cu aprobarea serviciilor (i)responsabile, a fost creat printr-o Ordonanță de Urgență, cu nr. 12/1999, „privind schimbul terenului în suprafaţă de 5.000 metri pătraţi, situat în Bucureşti – România, aflat în domeniul privat al statului şi în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, cu construcţia şi terenul aferent situ­ate în Berlin – Germania, proprietatea firmei germane Tercon Bau GmbH – Projectan-Wicklung”, pentru construcția ambasadei României la Berlin. Din discuția specioală dar foarte agreabilă de mai jos aflați și ce țări europene nu își vând pământul către străini. De ce o face România? (V.R.)
Ramane valabil indemul Ziaristi Online: Cititi si dati mai departe!
Caietele ALOR – Prof Corneliu Turianu – Ziaristi Online
Alianţa pentru Lege şi Ordine din România (A. L. O. R.)

Prof.univ.dr. CORNELIU TURIANU

PĂMÂNTUL – „MONEDA FORTE” A ROMÂNULUI

Interviu realizat de CĂTĂLIN TACHE, secretar general al A.L.O.R.

Editura Fundaţiei „România de Mâine” Bucureşti, 2000

I.S.B.N. 973-582-225-3

Algoritmul lui Luca şi Matei

– La atâţia ani de la Revoluţie, multe zone agricole încă duc cu gândul la peisajele selenare, fostele CAP-uri arată mai ceva ca Dresda după bombardamentele Aliaţilor, tractoarele sunt atât de rare încât curând vor ajunge apreciate piese de muzeu. Blestemul pământului încă îl loveşte nemilos pe ţăranul român. Fraţii nu îşi mai vorbesc între ei, vecinii îşi dau cu sapa unul altuia în cap, politicienii aproape că dau în apoplexie certându-se vârtos pe această temă. Şi atunci, la ce bun această restituire a pământului?

– Într-adevăr, necazurile se ţin, încă, scai de capul bieţilor ţărani. Situaţia agriculturii este pur şi simplu dezastruoasă, iar conflictele, inevitabile unui asemenea proces complicat cum este cel al împroprietăririi, sunt tot mai violente. Dar, dacă vedem doar jumătatea goală a paharului, nu vom ajunge niciodată la liman. În primul rând, a stopa acest proces de restituire a pământului ar fi o mare pată morală pe obrazul generaţiei noastre. Nu avem voie să uităm, şi nici nu pot concepe aşa ceva, că mulţi dintre cei de dinaintea noastră, părinţii şi bunicii noştri, au preferat să moară decât să renunţe de bunăvoie la bucata lor de pământ.A restitui proprietăţile agrare confiscate de comunişti în 1948 este un act de elementară dreptate. În plus, nu putem trece cu vederea nici angajamentele internaţionale ale României în acest domeniu. Este vorba de rezoluţia iniţiată de domnul Adrian Severin, rezoluţie însuşită de Consiliul Europei în iulie 1996, dar şi de rezoluţia aceluiaşi for de la Strassbourg, din aprilie 1997, cu prilejul suspendării jenantei monitorizări impuse României încă din momentul aderării sale la Consiliul Europei. Această recomandare prevede în mod expres obligaţia României de a modifica Legile nr. 18 din 1991 şi nr. 112 din 1995, în sensul restituirii în întregime a bunurilor imobiliare naţionalizate, confiscate sau expropriate în perioada regimului totalitar comunist sau, dacă acest lucru nu este cu putinţă, acordarea unor compensaţii echitabile. De asemenea, să nu uităm că această recomandare a fost primită cu entuziasm şi aplauze de către reprezentanţii tuturor partidelor româneşti prezente la Sesiunea Adunării Parlamentare Europene din primăvara acelui an.

– Bun, lucrurile sunt clare. Dar, totuşi, ce ne facem cu marii moşieri? Va ajunge din nou agricultura ţării la mâna câtorva latifundiari ?

– Să fim serioşi! Este drept, în ultimul timp, se vântură tot mai des imaginea câtorva moşieri pe post de „bau-bau”, care vor lua tot pământul ţârii. În nici un caz nu se va întâmpla aşa ceva, căci marii moşieri vor continua să fie rarităţi. De altfel, algoritmul calculării numărului marilor moşieri funcţionează pe deplin după cunoscutul principiu „Cei patru arhangheli au fost trei: Luca şi Matei”. Dar, pentru a avea o imagine clară, să vedem mai întâi care era situaţia proprietăţilor agricole înainte şi după reforma agrară a Guvernului Petru Groza. Potrivit monografiei Ţara noastră, publicată de academicianul Ion Simionescu, marele nostru geograf, în Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, în anul 1940, situaţia terenurilor proprietate privată se prezenta astfel:

  • proprietăţi de până la 5 hectare – 28%
  • proprietăţi între 5 şi 10 hectare – 20%
  • proprietăţi între 20 şi 50 hectare – 8%
  • proprietăţi peste 50 hectare – 17%

Din situaţia proprietăţilor agricole existente înainte de aplicarea Reformei agrare din 1945, situaţie preluată din Istoria României, Crestomaţie, volumul IV, Epoca contemporană, editată de Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, în anul 1983, rezultă că, imediat după cea de-a doua conflagraţie mondială, existau 9250 de proprietari care ar fi putut revendica 50 de hectare, respectiv un total de 462.500 de hectare şi 143.375 proprietari care aveau între 10-50 de hectare, respectiv un total de 2.065.450 hectare. Deci, atât de controversatul restitutio in integrum priveşte proprietăţile de până la 50 de hectare, limită considerată de toţi specialiştii ca mijlocie. Şi atunci, normal că eticheta de „fundamentalişti” pusă de unul sau de altul apărătorilor dreptului de proprietate mi se pare exagerată… Mai mult chiar, eu consider că în cazul restituirii pământului la un plafon maxim de 50 de hectare este vorba de o propunere cât se poate de raţională, extrem de moderată şi de concesivă. Este absurd să intri în panică pentru că de acum înainte vom avea o puzderie de proprietăţi de 50 de hectare. Câţi dintre deţinătorii proprietăţilor de 50 de hectare din anii ’45-’48 mai sunt astăzi în viaţă pentru a putea revendica suprafaţa maximă? În cel mai fericit caz, câteva zeci. Să zicem câteva sute, dar nici nu sunt atâţia. Ceilalţi sunt urmaşi, succesori, într-un cuvânt, moştenitori. Şi, prin împărţirea proprietăţilor de atunci de până la 50 de hectare între moştenitorii de azi, prea puţini vor putea spera la mai mult de 10-15, maximum 20 de hectare. Proprietarul care avea atunci 50 de ani are astăzi peste o sută de ani. Dumnezeu să-l odihnească! Mai bine zic să-l ţină sănătos, dacă mai este în viaţă. Iar succesorii săi sunt din ce în ce mai mulţi prin curgerea vremii. Copiii proprietarilor de atunci au, la rândul lor, copii, oameni în toată firea, toţi cu vocaţie succesorală. Ei şi copiii lor. Aceşti urmaşi vor trebui să se descurce între ei potrivit regulilor devoluţiunii succesorale din Codul civil, iar aceste reguli sunt stricte şi nicidecum la latitudinea unuia sau altuia dintre moştenitori . Deci, regula este că pământul se restituie unei mase de succesori, ceea ce înseamnă, evident, o cotă cât mai mică pentru fiecare. Proprietăţile de 50 de hectare vor fi „rara avis”. Mai mult chiar, cred că putem număra pe degetele de la o singură mână situaţiile fericite în care sunt în viaţă ambii soţi, proprietarii originali. Dacă, însă, în viaţă este doar unul dintre ei, nici măcar acesta nu poate spera la 50 de hectare, întrucât, este ştiut, Legea nr. 319 din 1944, încă în vigoare, acordă soţului supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei câtime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care soţul vine în concurs. În aceste condiţii, spaima că vin moşierii, că restauraţia fâlfâie din aripi reprezintă doar vorbe goale, bune numai pentru a suci minţile credulilor şi a întreţine confuzii exploatabile politic.

– Şi în proiectul dumneavoastră legislativ pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar v-aţi bazat pe nişte calcule „nemţeşti”. De unde această rigurozitate strictă, fără loc de „lasă-mă să te las?”

– Pentru mine, ca fost magistrat, scopul unei legi este să asigure împărţirea dreptăţii. Or, în momentul de faţă, aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rol prin tribunale reprezintă abuzuri sau nereguli în aplicarea Legii 18: procese între stat şi cei îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate. Tocmai ambiguităţile existente în redactarea actualei legi şi aplicarea trunchiată a literei – bune – a legii sunt cauzele care au condus la această avalanşă de procese. De aceea, în iniţiativa mea, eu am propus, în primul rând, asigurarea rigurozităţii ştiinţifice a legii. Acesta este fundamentul real al sistemului; apoi, o normă nu trebuie aplicată la ceva care nu există.

– Mai concret?

– Eu nu am făcut decât să corectez câteva articole din Legea fondului funciar. Nu m-am încurcat cu articole în care sunt redate chestiuni de principiu. Este inadmisibil ca, la ora actuală, după ce s-au făcut mii de împroprietăriri, să luăm de la început nişte raporturi juridice deja închegate. Altfel spus, legea modificată va trebui să intre în vigoare, luând situaţia aşa cum este, la zi. Nu se poate reveni, nu se poate anula tot ce s-a făcut până acum. Să li se reconstituie oamenilor drepturile de proprietate pe fostele lor suprafeţe de teren. Or, aici, excepţia a fost asumată ca regulă. Ei au fost împroprietăriţi cu titlu de excepţie pe fostele amplasamente şi de aici a intervenit toată această bulibăşeală. Deci, proiectul de lege iniţiat, atunci, de mine viza, în principal, reconstituirea proprietăţii pe fostele amplasamente. Pentru că eu am mers pe o variantă mediană: am susţinut restituirea pe moştenitor (şi nu pe familie), în limita a 50 de hectare şi în funcţie de cât a avut iniţial autorul. Adică, dacă autorul a avut mai puţin de 50 de hectare, moştenitorii nu vor primi în total decât exact cât a avut acesta. La fel, dacă autorul a avut mai mult de 50 de hectare, moştenitorilor nu li se va restitui decât în limita a 50 de hectare. Dar, intrăm în nişte lucruri pe care le-am discutat deja.

– Mi-aţi mai putea da un exemplu concret din ceea ce aţi numit „bulibăşeala” provocată de unele prevederi ale faimoasei Legi 18?

– Cum să nu ! Cel mai potrivit exemplu este acela că, în legea actuală, pentru pământurile care au fost în patronajul lAS-urilor nu se dă pământul în natură: oamenii îndrituiţi devin acţionari, în limita celor 10 hectare, la societăţile comerciale. Ulterior, a apărut legea arendei. Şi mă întreb: unui moştenitor care este acţionar pe o suprafaţă de teren, ce nu este determinată, cum i se poate determina suprafaţa de teren care i se cuvine, după şapte ani, de când a intrat în vigoare Legea arendei? Practic, este imposibil!

– Domnule senator, în sfârşit, noua lege funciară a intrat în vigoare. Ce s-a schimbat?

– Ca urmare a modificărilor aduse Legii 18/1991 a fondului funciar, persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeţei de teren de 10 hectare de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa dintre această suprafaţă şi cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producţie sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi. Ştiu, sună îngrozitor de încurcat, dar aceasta este, în termeni strict juridici, principala modificare suferită de Legea 18.

-Ei, şi cum cere ţăranul Ion Vasile din Pogoanele acest drept al său?

– Normal, printr-o cerere. Aceasta se depune la primăria pe raza căreia se află terenul solicitat, personal sau prin poştă.

– Da, la prima vedere lucrurile par cât se poate de simple. Dar, să nu ne facem iluzii că atotputernica birocraţie a murit în România zilelor noastre. Pe lângă cerere, mai trebuie anexate şi o serie de acte. Mai departe, este treaba autorităţilor şi de aici începe şi calvarul. Primarul primeşte cererea şi, dacă lipseşte ceva, va comunica acest lucru solicitantului în termen de 90 de zile. Pe urmă…

– Da, ştiu, urmează o întreagă tevatură birocratică. Urmează alte 30 de zile în care primarul va întocmi tot felul de situaţii, statistici şi balanţe. Vine la rând prefectul, care a contabilizat toate datele primite şi care va face alte situaţii, statistici şi balanţe, la nivelul judeţului. Să continuăm. Departamentul pentru Administraţie Publică Locală va face ultimele aceleaşi obsedante situaţii, statistici şi balanţe, la nivelul întregii ţări. Şi de-abia din acest moment se va trece la îndeplinirea formalităţilor propriu-zise de punere în posesie. Bineînţeles, tot extrem de greoaie. Punând cap la cap toate aceste termene, fară a mai vorbi Je inevitabilele întârzieri, reiese că punerea efectivă în posesie va avea loc cam … Dumnezeu ştie când!Atunci, cine se va ocupa, în primăvară, de cultivarea terenurilor şi cine se va bucura, toamna viitoare, de roadele muncii? Sunt întrebări cărora legea nu le dă răspuns şi singurul lucru care ne rămâne de făcut este să sperăm că agricultorii care în această perioadă de incertitudine îşi vor asuma riscul cultivării terenurilor nu vor fi obligaţi să se încaiere sau să ajungă la tribunal. Cum, însă, la noi speranţa nu prea se întâlneşte cu realitatea…

– Deci, Dumnezeu cu mila! Totuşi, unde s-a greşit?

– Se ştie, noi la teorie suntem doxă, dar practica ne omoară. Din nou, nu s-au făcut de la bun început ceea ce eu numesc acele „calcule nemţeşti”. Aberaţia termenelor prevăzute ar fi fost atunci evidentă. Aşa, singura soluţie ar fi ca această situaţie să facă obiectul unui act normativ clar, fie şi sub forma unor instrucţiuni de aplicare a legii. Şi pentru o mai rapidă şi în folosul tuturor punere în posesie, bine ar fi să nu sc mai vină cu o nouă lege de completare a prezentei legi. Pentru bunul motiv că reconstituirea terenurilor se va face în limitele deja stabilite prin actuala lege. Adică „până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945”– limita de 50 de hectare.

– Cu alte cuvinte, dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă!

– No comment.

-Atunci, poate comentaţi dacă este sau nu nevoie de o lege privind circulaţia juridică a terenurilor?

– Indiscutabil, indubitabil sau cum mai vreţi să spunem, o asemenea lege devenise de foarte mult timp imperios necesară, cunoscut fiind faptul că, timp de peste 50 de ani, terenurile de orice fel au fost scoase din circuitul civil, interdicţia înstrăinării acestora operând şi după constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 18/1991. Prin aplicarea unui act normativ adecvat se va îngădui, în sfârşit, mult aşteptata formare a pieţei funciare în România şi, implicit, realizarea de exploataţii agricole rentabile. în acest sens, se prevede că terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, dar în acest caz proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăşi 200 de hectare de teren agricol în echivalent arabil de familie. în sensul legii, „prin noţiunea de familie se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor”. Nerespectarea acestei limite de 200 de hectare se sancţionează cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale. Este însă de semnalat faptul că această lege nu priveşte terenurile cu destinaţie forestieră, a căror circulaţie urmează a fi stabilită prin altă lege. În braţele neconstituţionalităţii.

– Ciudat. Prin cele ce afirmaţi acum, nu faceţi decât să puneţi într-o lumină favorabilă Legea privind circulaţia periodică a terenurilor, recent adoptată şi de Senat, după ce obţinuse „verde” din partea Camerei Deputaţilor. Şi aceasta în condiţiile în care până acum, atât în aprinsele dezbateri parlamentare, cât şi în mass- media, v-aţi afirmat ca unul dintre cei mai înverşunaţi contestatari ai acestei legi.

– Nu este ciudat. La bază, iniţierea acestei legi este cât se poate de generoasă, dar, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori, chiar dacă pornim un lucru bine, reuşim să-l sfârşim tot prost. Şi de această dată, când prevederile constituţionale au fost de-a dreptul călcate grosolan în picioare, sunt pe deplin justificate nenumăratele proteste ale atâtor personalităţi ale vieţii noastre politice şi publice. Toată lumea ştie că, în România, dreptul de a cumpăra terenuri agricole îl au numai persoanele fizice sau juridice române, în această categorie fiind incluşi şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate. Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte. Aceştia pot dobândi fară restricţii numai bunuri mobile sau imobile construcţii. Dar, în acest caz, li se poate recunoaşte un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă (de concesiune) asupra terenului aferent. Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Acesta ar fi, pe scurt, un rezumat la zi cu prevederile legislative în vigoare.

– Aminteaţi mai devreme despre încălcările grosolane ale Constituţiei României. Puteţi fi mai clar?

– Îmi pare rău, dar alt cuvânt decât „grosolan” nu am putut găsi pentru ceea ce s-a întâmplat prin completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine prin introducerea unui nou articol cu următorul conţinut: ,,Art. 30 (l) – Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi, oricând pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate”. Acesta este păgubosul articol care aruncă legea în discuţie direct în braţele neconstituţionalităţii. Şi faptul că introducerea lui s-a făcut la adăpostul fustelor prea largi ale unor sloganuri populiste, potrivit cărora, din acest moment, din străinătate spre România va curge numai lapte şi miere, nu este în nici un caz o scuză viabilă. Este chiar mult mai grav, căci s-a încercat inducerea conştientă în eroare a opiniei publice, prin minciună! Dar să revin la întrebare. Constituţia actuală, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interzice categoric vânzarea pământului către străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă. Şi legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Dacă se dorea o lege bună, nu trebuia decât să se reactualizeze legislaţia de dinainte de 1944 şi aveam din nou cea mai bună legislaţie din Europa, o legislaţie cu specific românesc. Şi mi-aş permite ca, în acest context, să-l citez pe apreciatul sociolog Ilie Bădescu, care, în cadrul unei salutare dezbateri-semnal de alarmă pe această temă, organizată de Liga Studenţilor şi A.S.C.O.R., a dezvăluit că, într-o discuţie purtată cu câteva personalităţi româneşti, o distinsă reprezentantă a Europei, doamna Karen Fog, a făcut următoarea mărturisire: „Este păcat că în România dezbaterile despre integrare se limitează la alinierea legislaţiei şi a standardelor la cele comunitare, dar nu se discută problemele de fond. Aceste probleme sunt evitate. între altele, legislaţia trebuie adaptată nu numai la exigenţele comunitare, ci şi la nevoile României însăşi.” Iată, deci, că până şi înalţi demnitari europeni încearcă să ne deschidă ochii şi ne atrag atenţia că noi nu mai ştim să ne respectăm.

– Convingător exemplu.

– Şi nu este singurul. În cadrul aceleiaşi mese rotunde, profesorul Ion Coja a mai dat un exemplu cât se poate de emoţionant, povestind câ, în Parlamentul trecut, când s-a pus în discuţie, în plenul Senatului, modificarea Legii nr. 35, marele poet şi patriot Ioan Alexandru a venit la el şi i-a spus: „Frate Ioane, de la toţi românii cu care m-am întâlnit în America am primit aceleaşi felicitări pentru Constituţia României pe care am făcut-o. Toţi m-au felicitat pentru acest articol din Constituţie, care interzice dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru investitorii străini”. Și, atunci, de ce să ne batem noi joc acum de o asemenea Constituţie, care, prin articolul 41, interzice cetățenilor străini sau apatrizilor să dobândească teren, iar prin preluarea unui alt text din Constituția din 1938, interzice înstrăinarea terenurilor din domeniul public?

– Eu știu, poate se încearcă să se ţină pasul cu celelalte legislaţii din Europa… Ar fi interesant de ştiut care este situaţia acestei legi în restul ţărilor.

– Hai să luăm câteva exemple. în Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste ţări nu este prevăzută eventualitatea dobândirii de proprietăţi imobiliare de către străini. Eu ştiu că s-a spus în Constituţia americană: ce nu se interzice este permis. Numai că, la noi, Constituţia României interzice vânzarea pământului. În Germania există doar câteva landuri bavareze care vând pământ şi cetăţenilor străini, dar numai după ce îşi iau cetăţenia germană. În restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. În Elveţia, se stabilesc, în situaţii excepţionale, unele terenuri ce pot fi vândute străinilor, ele trebuind să îndeplinească o sumedenie de condiţii. În Bulgaria, firmele străine nu pot deţine în proprietate terenuri, după cum societăţile mixte cu capital străin nu pot deţine în proprietate terenuri agricole. În alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croaţia, se pun condiţii draconice în cazurile de vânzare a pământului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societăţii. Însă peste tot unde lucrul acesta este permis, nu se vinde terenul în sine. Trebuie să se facă o investiţie pe terenul respectiv, nişte studii din care sa rezulte că această investiţie este foarte profitabilă statului. Toate celelalte state care au admis să vândă parţial exclud terenurile agricole, societăţile miniere, forestiere. Nici un stat nu îşi vinde pădurile şi terenul agricol. Este vorba de terenurile intra-vilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul. Textul zice „terenuri”, fără nici o altă precizare. Legea nu pune nici o restricţie. Aaa, dar era să-i uit tocmai pe ruşi, să vedeţi ce condiţii pun. Ei spun aşa: „îţi vând teren numai cât timp funcţionezi ca societate. Societatea dumitale să-mi investească mie un miliard de dolari, să-mi asigur eu muncitorii mei, să-i angajezi şi să faci producţie zece ani”. Vedeţi ce condiţii severe se pun? Căci, atunci când ai spus vânzare, s-a terminat cu orice fel de condiţionare. Nu mai ai nici un fel de drept recunoscut asupra fostului tău bun. Ţi-am plătit preţul cerut, eşti mulţumit, salut…

– Şi atunci, cum a fost „scăpată” o asemenea lege prin Senat?

– În ciuda celor două texte constituţionale amintite mai sus, o parte dintre senatori au acceptat înstrăinarea terenurilor către investitorii străini, cu motivarea că societăţile comerciale, chiar dacă au în componenţă cetăţeni străini, dar sunt înregistrate pe teritoriul României, au naţionalitate română. Ceea ce este, nu contest, perfect adevărat. Numai că o altă parte dintre senatori, din păcate ceva mai mică, spun că tocmai deoarece aceste societăţi comerciale înregistrate la noi, cu sediul pe teritoriul românesc, au naţionalitatea română, ele nu au ce căuta în legea investitorilor străini. Este cât se poate de clar, fie şi semantic vorbind, că nu are ce căuta investitorul român în legea investiţiilor şi investitorilor străini. Există, deci, o confruntare şi o neînţelegere între două legi: Legea 35/1991, care fixează cadrul juridic al investitorilor şi investiţiilor străine, şi Legea 31/1990 a societăţilor comerciale, care fixează cadrul investiţiilor pentru micii investitori. Acum, este adevărat că Legea 35/1991 stabileşte pentru investitorii străini un regim juridic derogatoriu de la regimul naţional al investiţiilor prin facilităţile şi garanţiile pe care le oferă investitorilor străini. Dar, după cum se poate foarte bine demonstra, prevederile acestei Legi se aplică numai acelor investiţii realizate, în modalităţile şi condiţiile recunoscute de lege, de către persoanele fizice şi persoanele juridice care au calitatea de investitori străini. Altfel spus, asemenea investiţii străine, şi nicidecum cele realizate de societăţile comerciale ca persoane juridice române, beneficiază de regimul instituit prin normele juridice în materie.

– De ce?

– În primul rând, pentru că noua formă de investiţie votată de Senat nu vizează acele societăţi comerciale constituite potrivit art. 1, lit. a din Legea nr. 35/1991, adică „filiale sau sucursale, cu capital integral străin sau în asocierea cu persoane fizice sau persoane juridice române”, care-şi păstrează sediul în străinătate.

– Şi cum rămâne cu generoasele promisiuni că, după ce vom da drumul la libera revânzare a pământurilor, toate marile companii transcontinentale vor da năvală să investească în România?

– Toate aceste argumente populiste ale introducerii nefericitului articol 30 nu sunt decât nişte amăgiri sau, cum bine spune românul, nişte simple gogoriţe. De fapt, s-a reuşit să se obţină exact contrariul scopurilor anunţate la început. Practic, noile prevederi legale nu-i vizează pe marii investitori străini, de exemplu „Coca-Cola”, ci pe micii investitori străini ocazionali, care, pentru început, îşi aleg drept ţară de sediu România. Apoi, printre modalităţile de realizare a investiţiilor străine, expres şi limitativ prevăzute în art. 1 al Legii nr. 35/1991, figurează: „dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenurilor” (lit. d). Iar această modalitate prevăzută în textul-cadru al Legii nu a fost abrogată!!! Şi atunci, să însemne oare că, prin noul articol introdus în Legea nr. 35/1991, art. 30 (1), Senatul s-a orientat spre extinderea la o altă şi originală formă de „investiţie străină”? Asta o fi fost intenţia, nu zic nu, dar dreptul nostru pozitiv se opune unei asemenea intenţii legislative! Sigur că, potrivit unei practici de tristă amintire, interdicţia înstrăinării terenurilor statornicită de lege ar putea fi ignorată. Nu putem, însă, să ne facem că nu observăm că, procedând astfel, se creează o nouă formă de investiţie ce contravine flagrant acelor dispoziţii legale referitoare la conceptele de investiţie şi investitor străin. Este însă limpede că, dacă se vrea musai ca şi micii investitori ocazionali să beneficieze de aceleaşi facilităţi şi garanţii recunoscute de lege marilor investitori străini, urmează ca regimul juridic derogator de la regimul naţional al investiţiilor străine să fie total revizuit, şi nu să se adauge pe ici, pe colo o „completare” sau alta. Şi dacă aşa stau cu adevărat lucrurile, nu poate fi nicicum evitată unificarea regimului investiţiilor, în aşa fel încât investitorii români să se bucure de aceleaşi garanţii şi facilităţi ca şi investitorii străini. Mai ales că investitorul străin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăţilor mixte, pentru că el îşi poate cumpăra şi terenul, care până acum rămăsese singura „monedă forte” a românului. Investitorul străin venea cu capital, tehnică sofisticată, maşini moderne, brevete de inovaţii. într-o asemenea societate mixtă, românul nu putea veni decât cu pământul şi intra în această investiţie cu o proporţie stabilită de acţionari, care variază, dar poate merge până la 50%. Acum, însă, cu ce va mai veni investitorul român pentru a forma o societate mixtă? Ce valori mai are el de adus? Este, într-adevăr, o problemă. Noi trebuie să luptăm să aducem investitorul român la nivelul facilităţilor prevăzute pentru investitorul străin. Pentru că ni se pare absurd ca investitorul român să aibă un regim mult mai restrictiv decât cel străin. Adică, să aibă şi el dreptul de a-şi exporta capitalul, în măsura în care doreşte să-şi aducă maşinile respective din afară, şi toate drepturile de care beneficiază pe bună dreptate investitorul străin. În fine, Legea nr. 35/1991 se aplică numai investitorilor străini care sunt, conform art. 3 din aceeaşi lege, „persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care efectuează investiţii în România în oricare din modalităţile prevăzute de lege”. Or, cum arătam mai sus, ipoteza avută în vedere de Senat nu priveşte investitorii străini, ci societăţile comerciale cu participare de capital străin constituite ca persoane juridice române.

Între Hans şi Ibrahim

– Ce se va întâmpla, practic, în realitatea de zi cu zi? Să spunem că sunteţi un investitor străin dispus să investească în afaceri în România. Veţi cumpăra pământ?

– Sunt două situaţii, în funcţie despre ce fel de investitori e vorba. Dacă sunt un magnat sau, oricum, un investitor important, acest lucru nu se va întâmpla. Căci nu voi renunţa la firma din ţara mea pentru a mă muta cu totul în România. Să fim serioşi! Chiar crede cineva că, să zicem, „Coca-Cola” se va autodesfiinţa în America şi îşi va muta sediul în România? Şi chiar dacă se întâmplă această a opta minune a lumii, un investitor străin serios tot ar renunţa când s-ar confrunta cu aberaţiile groteşti din legislaţia noastră în domeniu. În Legea nr. 35/1991 se spune că domnul Hans, investitor străin, nu poate să cumpere pământ – art. 1, lit. d şi, puţin mai încolo, tot în cuprinsul aceleiaşi legi, recent introdusul art. 30 spune că domnul Hans poate să cumpere pământ. Ei, şi atunci, ce să mai înţeleagă şi bietul domnul Hans? Va crede, mai mult ca sigur, că este vreo şmecherie sau, în cel mai bun caz, o neseriozitate. Oricum, nu va investi în nici un caz într-o asemenea ţară, unde o lege atât de importantă parcă este genericul pentru emisiunea de copii „Ba da, ba nu”. Repet, astfel ne batem singuri joc de legile noastre.

– Şi dacă nu sunteţi domul Hans, ci, să spunem, domnul Ismail Ibrahim, venit cu ceva mărunţiş prin buzunare în România?

– În această situaţie, datele problemei se schimbă radical. Atunci mi se deschid toate porţile, nici în Rai n-aş fi putut nimeri mai bine decât în România. Îmi deschid repede un „impex” de doi bani şi, gata, sunt mai român decât românii, eu pot cumpăra pământ, ei nu. Eu am încercat să explic, constituţional şi juridic, de ce aceste reglementări nu sunt în acord cu legea. La ora actuală, legislaţia în vigoare nici pentru cetăţeanul român nu stabileşte limitele proprietăţii. Şi tot legislaţia română, şi tot la ora actuală, nu are o evaluare a imobilului „PĂMÂNT”. Înainte de a vorbi de înstrăinare, trebuie să ne reglementăm raporturile noastre. Dacă o persoană a cumpărat o casă, ştiţi bine că a cumpărat, de fapt, numai imobilul „construcţie”. Cetăţeanul român nu are dreptul asupra imobilului aferent construcţiei cumpărate. De aceea, pare cel puţin curios că putem face vânzarea pământului înainte de a reglementa cum stă proprietatea în raport cu cetăţeanul român. În raport cu cetăţeanul străin, prevederile constituţionale sunt clare: interzic. Tot şi, dacă asta e voinţa politică, dacă se consideră că trebuie vândut terenul, căci numai astfel se pot aduce investiţii masive, atunci să se modifice Constituţia! Terenul se cumpără pentru a ridica ceva pe el sau se cumpără construcţii deja existente, în care nu faci decât să retehnologizezi, să aduci maşini, să realizezi investiţii de capital. Dacă eu, ca străin, cumpăr Uzina „Faur” şi vreau să o aduc la nivel mondial şi totuşi mi se spune: „Fabrica se poate cumpăra potrivit legii române, dar nu pot să-ţi dau curticica de acces unde pontează muncitorii, pot doar să ţi-o închiriez”. Credeţi că acel străin va renunţa atunci să mai investească? Eu nu cred că asta este esenţa, vânzarea pământului, pentru că nu există societăţi comerciale cu tranzacţii de pământ, cu scopul în sine de a cumpăra pământ. Scopul este cu totul altul: cumpăr pentru a ridica o construcţie, pentru a realiza o investiţie. Am mai spus-o, bulgarii, ungurii instituie nişte condiţii draconice pentru investitori. Atunci când permit revânzarea, îl obligă pe cel ce cumpără ca investiţia pe care o face să aibă o anumită valoare consistentă, ca această investiţie să funcţioneze cel puţin 15 ani, muncitorii să fie din personalul autohton, sursele de aprovizionare, din teritoriu. Numai aşa rentează, pentru stat, o asemenea investiţie. Să nu vă imaginaţi un serios investitor străin care umblă să cumpere pământ pentru a cumpăra pământ, de aceea mă şi miră graba aceasta.

– L-am cam lăsat să aştepte pe domnul Ismail Ibrahim …

– Îmi cer scuze. Dar să ne întoarcem la exemplul anterior. Deci, ca investitor străin, îşi deschide peste noapte un „sereleu” sau un „impex”, ceva, şi pe urmă cumpără zece hectare de pământ pentru a face o mare-mare investiţie: un chioşc unde să vândă vată de zahăr şi îngheţată pe băţ. Pământul îl cumpără, din păcate, doar cu ceva mărunţiş. Pentru că aceia care pot vinde teren şi care doresc acest lucru sunt în marea lor majoritate oameni amărâţi, oameni care ar vinde totul pe nimic. Mai mult de nevoie decât de voie. Din câte cunosc eu, în multe zone ale ţării, hectarul se vinde doar cu un milion de lei. Este o ruşine, este scandalos, dar asta este realitatea. Oamenii vând atât de ieftin pentru că au ajuns chiar pe buza prăpastiei, sunt atât de necăjiţi încât nici nu mai au după ce bea apă. În puţinele ţări occidentale care vând pământ, aceste tranzacţii nu reprezintă o problemă naţională gravă. Sunt foarte puternici şi puţini, foarte puţini străini vin să cumpere de la ei şi, pe de altă parte, şi ei cumpără din altă parte. Când este vorba despre o reciprocitate, se intră într-o stare de normalitate. Dar când vinzi dintr-o nevoie stringentă… Degeaba am face noi simpozioane peste simpozioane şi am merge în teritoriu să le explicăm oamenilor că cine îşi vinde pământul astăzi pe un preţ de nimic face o imensă greşeală. Ne-ar da dreptate în sinea lor, dar tot ar vinde pământul, pentru că sărăcia i-a adus la limita răbdării. În consecinţă, va avea de unde să cumpere dl. Ibrahim pământ.

– Cât pământ?

– Cât vrea. Sau, mai exact spus, cât îl ţin buzunarele. Legea este atât de generoasă, încât nu impune nici o limită minimă pentru investiţia făcută, dar nici o limită maximă privind suprafaţa de teren ce poate fi cumpărată de aceeaşi persoană.

– Societatea cu capital integral străin cu sediul în România, aşa spune noua lege.

– Persoană, societate, tot cam acelaşi lucru este din moment ce nu există o sumă minimă de pornire. Firma fantomă va fi din nou înfiinţată ca pe bandă rulantă. Dacă Ibrahim îşi poate lua zece hectare pentru un chioşc de îngheţată, ce se întâmplă cu un investitor străin care face o fabrică de lapte? Aduce mulgătoarele şi pe urmă, normal, are nevoie şi de o fermă de vaci. Cumpără pământ. Iar dacă şi-a făcut crescătorie de animale, de unde furaje? Aşa că va cumpăra din nou pământ. Dacă are bani, poate cumpăra tot Bărăganul, poate transforma, la o adică, toată ţara într-o fermă holding. Formularea „terenuri necesare pentru realizarea obiectivului de activitate” deschide larg această portiţă legislativă.

– Chiar credeţi că are cineva bani să ne cumpere toată ţara?

– Dar nici nu trebuie să ne cumpere toată ţara! Conducerea ţării nu poate gândi ca un simplu comerciant. Vindem şi tot vindem, dar, totuşi, mai avem de protejat şi o cultură, o tradiţie istorică, o spiritualitate. Deci, dacă bulgarii de la Ruse cumpără în România, aşa, câte zece-zece pogoane, puţin câte puţin vor ajunge la Bucureşti. Şi atunci, unde mai este graniţa? Şi acesta ar fi un exemplu fericit, pentru că nu m-am referit la Transilvania, unde, cu siguranţă, asemenea tranzacţii pe scară largă ar aduce o gravă atingere interesului nostru naţional.

– Bine, dar acest pământ rămâne sub jurisdicţia statului român, nu?

– Formal, da, rămâne sub jurisdicţia statului român. Dar problema este alta. Cine stăpâneşte solul este beneficiar şi al bogăţiilor din subsol. Apare într-o bună zi un investitor care, pe o sută de hectare, vrea să facă o investiţie capitală, acel chioşc unde să vândă acadele, de care am amintit mai devreme. Dacă a apucat cineva să cumpere pământul, nu mai ai ce face după aceea. O vânzare este o vânzare. Dacă-ţi vând haina mea, poţi s-o faci praf imediat după tranzacţiune, să-i dai foc, s-o calci în picioare, fără să mă mai întrebi şi pe mine. Doar ţi-am vândut-o, nu ţi-am dat-o doar pentru bal, să faci două tangouri şi să mi-o aduci înapoi! Ţi-am cumpărat pământul, ai luat bănuţii, gata, salut ! Am şi pus gard de jur împrejur. A venit, cu câteva zile în urmă, la Senat, un investitor străin care dorea să facă o investiţie foarte serioasă pe teritoriul românesc, o conductă de apă minerală care să meargă de la Arad până în Moldova. Ei bine, dacă omul cumpără şi terenul respectiv, noi, românii, cum mai circulăm prin zonă? Sărim cu prăjina? Căci el poate să pună gard de sârmă ghimpată, dacă este proprietate privată. Şi nu am cum să mă întreb: dacă se trage conducta asta aşa şi mai trage altcineva una pe altă direcţie şi încă doi-trei în diferite părţi – cum mai trecem noi prin ţara noastră ?Recunosc, la prima vedere, toate acestea pot părea doar nişte scenarii fanteziste, dar, în lipsa oricăror reglementări juridice specifice, este cât se poate de probabil să se întâmple şi aşa ceva. Dacă pe terenul cumpărat de un asemenea investitor străin apare un izvor de apă minerală? Şi asta este tot o bogăţie a pământului. Noi ce să facem, să-i spunem investitorului să nu se atingă de el, că i-am vândut doar doi metri adâncime şi în rest nu are voie să ia apă de acolo? Nu prea cred că-i pot vinde – dacă mă pot exprima astfel – doar „şoriciul”, numai o grosime de un metru, şi restul nu, pe motiv că a rămas al statului. Nu avem cum.Terenurile în proprietate publică nu pot fi înstrăinate – este al doilea text constituţional care se opune modificării legii. Dar ce folos, din moment ce, iată, Constituţia a ajuns doar o materie facultativă! Dacă eu, statul, vreau să fac o autostradă care trece şi prin cele o sută de hectare cumpărate de un străin, pot să naţionalizez ? Pot să expropriez ? E teren american … Pot să expropriez proprietatea americană ? Eu zic că nu. Ia gândiţi-vă… Exproprierea, naţionalizarea merg la teren românesc, este al meu, dar, repet, pot să expropriez eu teren american ? Şi tare mi-e teamă că proprietarul îmi va spune, cât sunt eu de stat: „Ia trăgeţi-vă dumneavoastră autostrada mai a cote”.

—Şi dacă firma respectivă dă faliment, nu-mi iau pământul înapoi?

– În această problemă ne confruntăm din nou – pentru a câta oară? – cu o altă „scăpare” majoră a noii legi. Nimeni, la ora actuală, nu poate să spună ce se întâmplă cu terenul vândut unei societăţi comerciale cu capital integral străin, constituită ca persoană juridică română, după radierea înregistrării ei la Agenţia română pentru promovarea investiţiilor. Este el (terenul vândut) returnat vânzătorului român, fie gratis, fie contracost? Este preluat de stat? Rămâne în proprietatea veşnică a cumpărătorului străin? Dumnezeu cu mila, căci nu se pomeneşte absolut nimic despre o asemenea legitimă dilemă. Şi, cum ultima variantă pare totuşi cea mai probabilă, o asemenea „scăpare” – intenţionată sau nu – mă pune pe mine, Ismail Ibrahim, în situaţia extrem de avantajoasă de a înfiinţa o societate de doi bani, cu un teren aferent de câteva hectare bune, falimentez societatea într-un an de zile şi rămân proprietar veşnic pe teren. O fi ea generozitatea română proverbială peste tot în lume, dar nici chiar aşa … Nu putem trata, în nici un caz, cu o asemenea uşurinţă o problemă atât de gravă. Pentru că acolo unde ai pus tu stăpânire pe pământ, tu eşti cel care dispui de toate aspectele, de tot ceea ce se întâmplă pe proprietăţile tale. Aş vrea să amintesc aici şi de teoria lui Daniel Chirot, expert în fenomenul enclavelor economice, teorie foarte bine sintetizată de distinsul sociolog Ilie Bădescu. Datorită acestei legi se pot crea şi la noi enclave economice, adică un regim discreţionar, de stăpânire absolută, de tip monopolist. De pildă, o firmă foarte puternică poate lua sub propriul control porţiuni, zone întregi, folosindu-le în regimul enclavelor economice, sociale, culturale etc. Haideţi să ne imaginăm că instaurăm o platformă de 40-50.000 lucrători şi aceştia trebuie să aibă dormitoare, locuinţe, în fapt chiar un oraş – dormitor. Acolo, tu, cel care stăpâneşti terenul, ai fi acela care eliberezi, de pildă, certificatele de construcţie pentru obiectivele culturale sau cele religioase. În concluzie, această lege trebuia gândită sub toate aspectele şi sub toate consecinţele.

– Departe, însă, de a se fi întâmplat astfel. Mai mult chiar, în discuţiile purtate în Senat nu s-a făcut decât să se apere tot felul de ambiţii orbeşti, ajungându-se la un război surd de lozinci şi sloganuri, care de care mai pompoase. În schimb, au lipsit aproape cu desăvârşire argumentele de ordin juridic sau constituţional, ca să nu mai pomenesc de cele logice sau de bun simţ. În aceste condiţii, ce se mai poate repara, din punct de vedere strict legislativ?

– Totul! Putem îndrepta, de fapt scăpa, de aberaţia prin care micii „ismaili” aveau nevoie doar de 15 dolari pentru a-şi face o firmă, după care puteau cumpăra cât pământ doresc. Cum soluţionarea acestei probleme cere, fără îndoială, timp necesar eliminării interdicţiei, în mod expres statornicită de dreptul nostru pozitiv, am formulat o propunere legislativă privind posibilitatea acordării concesionării pe termen îndelungat (99 de ani) a terenurilor necesare obiectului de activitate a firmelor interesate, în condiţiile legii române şi în schimbul unor sume pur simbolice. Am în vedere dispoziţiile art. 1414 din Codul civil, care defineşte concesionarea ca fiind o locaţie pe timp mai îndelungat, deci o închiriere de folosinţă a unui imobil, cât şi prevederile H.G. nr. 1228 din 21 noiembrie 1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei gestiunii (Monitorul Oficial nr. 140 din 12 decembrie 1990). Adaug aici numai că art. 2 al acestui act normativ vorbeşte de „concesionare de terenuri proprietate de stat”, iar art. 3 dispune că „licitaţiile publice în vederea concesionării se desfăşoară sub îndrumarea Agenţiei Naţionale pentru Privatizare”. Propunerea mea legislativă este făcută în sensul ca aceste societăţi comerciale, înregistrate pe teritoriul nostru şi care, potrivit legii, au personalitate juridică română, să fie reglementate în cadrul legilor societăţilor comerciale, acolo unde este locul lor firesc, şi am propus din nou dreptul de a li se concesiona terenuri, nu de a înstrăina terenuri. Pentru că disputa e total fără obiect. De asemenea, această propunere legislativă ar fi singura în armonie cu legislaţia în vigoare, inclusiv cu Constituţia României, care dispune în art. 135 că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate” (alin.5).

– Credeţi că investitorii străini ar fi mulţumiţi doar cu concesionarea terenurilor?

– De ce nu? Mai ales în cazul investitorilor serioşi. Palatul Telefoanelor este făcut de americani, dar în regim de concesionare. Tot americanii, şi tot în regim de concesionare, au făcut şi Hotelul „Intercontinental”. 15 ani l-au folosit pentru uzul lor, pe urmă a intrat în posesia statului român şi a fost folosit de acesta până la recenta lui revânzare. De ce pe regim de concesionare nu s-ar putea construi? Ce obstacole ar exista dacă eu, ca stat, aş oferi o concesionare cu o plată simbolică? Dacă îţi vând o mare întreprindere şi nu-ţi vând şi aleea din curte – ţi-o concesionez pe 99 de ani pentru un leu – nu mai faci afacerea ? Cred că mergem pe o pistă greşită. Nu de pământ, de condiţionarea vânzării pământului se plâng străinii. Ei se plâng de lipsa de bonitate a băncilor române şi de atotputernica birocraţie de la noi. Asta deranjează investitorul străin. Eu nu am auzit ca un străin să nu vrea să investească dacă nu i se vinde şi teren, ca o condiţie sine qua non pentru a investi în România. Se dă prea multă importanţă acestei probleme de către cei care susţin teza, înaintea chiar a cererii străinilor, că e necesară vânzarea terenului pentru infuzia de capital. Oricum, prin concesionare nu se încalcă, sub nici o formă, nici un text constituţional. Sau să procedăm altfel. Eu unul mai cunosc alte 20 de texte constituţionale care ar trebui modificate. Să facem un referendum, să modificăm aceste texte şi din acest moment nu mai avem nici o oprelişte. Dar chiar este vânzarea pământului o cerinţă stringentă?

O „scăpare” păguboasă

– Domnule senator, toată lumea recunoaşte, nu fără durere în glas, că agricultura a ajuns o adevărată Cenuşăreasă în România zilelor noastre. Totuşi, oricât de propagandistic ar părea, am fost grânarul Europei. Chiar nu-i pasă nimănui că se duce totul de râpă?

– Încercări de a se revitaliza agricultura românească se mai fac, deşi, este drept, cel puţin până acum, destul de palide şi fără rezultatele scontate. O astfel de încercare a fost, la timpul respectiv, şi propunerea mea ca ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Senatului să fie completată cu două proiecte de lege, votate anterior de Camera Deputaţilor. Este vorba de proiectul de lege privind constituirea, la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, a Fondului pentru finanţarea cheltuielilor aferente lucrărilor agricole din sectorul vegetal şi a celor pentru creşterea animalelor în perioada 1998-2000 şi de proiectul de lege privind acordarea de sprijin financiar producătorilor agricoli mici şi mijlocii, categorie în care sunt înglobaţi cei ce deţin în proprietate maximum 50 de hectare. Primul proiect a şi devenit, între timp, lege în toată puterea cuvântului, prin votarea sa în plenul Senatului. Din păcate, cel de-al doilea proiect a rămas, deocamdată, pe dinafară.

– Care este principala cauză a stării jalnice a agriculturii?

– Lipsa banilor, care să fie? Tocmai de aceea, pentru asigurarea bunei desfăşurări a campaniei agricole din anii 1998, 1999 şi 2000, în condiţiile unei lipse acute de surse proprii de finanţare, s-a constituit la dispoziţia ministerului de resort un fond de urgenţă în sumă de 940 de miliarde de lei. Nu este mult, dar nici puţin. Important este că de acest sistem de finanţare preferenţială beneficiază producătorii agricoli individuali, asociaţiile agricole familiale, asociaţiile agricole fară personalitate juridică prevăzute în Legea nr. 36/1991, arendaşii, societăţile agricole cu personalitate juridică, societăţile comerciale agricole cu capital privat, ca şi cele cu capital majoritar sau integral de stat. Nimeni nu a fost omis. însă, din păcate, din nou găsim în noua lege o „scăpare” care poate lăsa loc la interpretări. Astfel, suma nefiind defalcată pe diferitele categorii de beneficiari, există riscul, nu doar teoretic, ca, mai puţini exersaţi în împrejurările birocraţiei, tocmai ţăranii de rând, sau asociaţiile agricole din care aceştia fac parte, să nu beneficieze de lăudabilele înlesniri ale legii. Adică exact cei care au mai multă nevoie de sprijin financiar. Oare câţi dintre acei ţărani simpli care au mâinile crăpate de coada sapei vor intra în posesia fie şi a unei infime părţi din cele aproape o mie de miliarde de lei puse la dispoziţie? Cu siguranţă, puţini, foarte puţini. Ar fi imperios necesar ca, măcar de acum înainte, echilibrarea judicioasă a diferitelor interese să stea în atenţia celor care definitivează normele metodologice cerute pentru corecta aplicare a legii.

– Ţăranii ca ţăranii, dar nici măcar IAS-urile, ca să nu mai vorbim de asociaţiile agricole, nu stau nicidecum mai pe roze. Pot fi aceste IAS-uri transformate peste noapte în unităţi profitabile, în veritabile locomotive care să tragă după ele întreaga agricultură românească?

– Dacă tot se ocupă ea cu pământul, putem afirma cu mâna pe inimă că la noi agricultura se afiă chiar la pământ. în ciuda tuturor pariurilor câştigate şi nu prea, a declaraţiilor trâmbiţate în mass-media şi a nenumăratelor planuri de reciclare, pe zi ce trece, continuăm să importăm tot mai multe produse agricole. în acest context, preşedintele Comisiei de Agricultură a Senatului, dl. Triţă Făniţă, ameninţă cu demisia din această importantă funcţie, dacă proiectul său de lege privind înfiinţarea şi organizarea Agenţiei Naţionale a Fermelor de Stat (ANFS) nu va ieşi victorios din morişca legislativă din Camera Superioară. Însă, în ciuda valurilor făcute, acest proiect rămâne unul inoportun, ţinând cont de scopurile reformei în agricultură.

– De ce?

– În primul rând, propunerea legislativă menţionată prevede, nici mai mult, nici mai puţin, decât înfiinţarea unei ANFS, care să preia de la FPS, prin protocol, în termen de 30 de zile, capitalul social a 665 de societăţi comerciale agricole, iar noua structură, care va prelua şi partea deţinută de Societăţile de Investiţii Financiare – fostele FPP-uri îşi va desfăşura birocratica activitate direct în subordinea Guvernului. De asemenea, ANFS ar urma să se mai ocupe şi cu gestionarea, restructurarea şi privatizarea societăţilor din componenţă, ce-i drept, cu menţiunea că terenul agricol din patrimoniu nu poate fi privatizat.

– Şi ce este rău în acest lucru?

– Dacă se doreşte întoarcerea la economia planificată şi înmormântarea, odată pentru totdeauna, a procesului de descentralizare, atunci, într-adevăr, nu este nimic rău. Dar, puţintică răbdare, pentru că nu ajunseserăm încă la punctul culminant al întregii afaceri. Astfel, pentru ca tacâmul să fie complet, mai există în proiectul de lege menţionat şi o mică găselniţă, care spune că toate datoriile societăţilor din ANFS urmează să fie suspendate în momentul aprobării legii. Acceptarea unei asemenea „chichiţe” nu ar însemna decât blocarea privatizării şi, implicit, a reformei în agricultură. Aş vrea să fiu cât se poate de clar: pământul exploatat în prezent de societăţile comerciale agricole, fostele lAS-uri, este de fapt o masă indiviză, rezultată din totalitatea terenurilor agricole aparţinând fie statului, în condiţii de legalitate mai mult decât discutabile, fie persoanelor fizice care sunt acţionari ce primesc dividende, în bani sau în natură, proporţional cu suprafeţele de teren ce au aparţinut proprietarilor originali sau moştenitorilor acestora, în limita de maximum zece hectare. Este vorba, deci, de suprafeţe de teren neindividualizate şi care, după cum toată lumea ştie, de la opincă şi până la Vlădică, fac în prezent obiectul contractelor de arendare. În plus, restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, în înţelesul Legii fondului funciar, corespunde unor ipoteze legale distincte. în prima, când terenurile s-au găsit în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie (CAP), persoanele care au formulat cereri pentru stabilirea dreptului lor la proprietate, prin reconstituire, redobândesc dreptul de proprietate asupra acestor terenuri. Cea de-a doua ipoteză, când terenurile s-au aflat în administrarea fostelor unităţi agricole de stat (IAS), persoanele ale căror terenuri au fost trecute în proprietate de stat devin, la cerere, acţionari la unităţile de stat ce deţin terenurile, devenite în prezent societăţi comerciale. Prin urmare, în astfel de cazuri, terenurile sunt şi rămân în proprietate de stat, iar foştilor proprietari ai acestor terenuri, deveniţi acţionari, li se atribuie un număr de acţiuni proporţional cu suprafaţa de teren arabil rămasă în proprietatea statului.

– Să înţeleg că, din punct de vedere strict juridic, regimul proprietăţii nu este încă lămurit pe deplin?

– Exact, şi acest lucru se întâmplă în principal sub două aspecte: pe de o parte, suprafeţele în discuţie nu sunt fizic delimitate prin grănţuire, iar pe de altă parte, nu a fost încă precis stabilită natura juridică a acestor proprietăţi aflate în stare de indiviziune. În plus, potrivit art. 25 din Legea arendării nr. 16/1994: „Persoanele fizice cărora le-a fost stabilită calitatea de acţionar în baza prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 pot opta în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi pentru calitatea de locator (alin. 1); contractul de locaţiune se încheie pentru perioada minimă de arendare prevăzută la art. 17, alin. 2, între societatea comercială care deţine terenul în cauză şi persoana fizică care a optat pentru calitatea de locator….(alin. 2). După expirarea perioadei minime de arendare, persoanele îndreptăţite potrivit alin. 1 pot exploata terenurile liber, în calitate de proprietar”. Iată că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Iar la aceste neclarităţi juridice se mai adaugă, şi nu în ultimul rând, o dilemă morală: de ce să ne grăbim să iertăm datoriile de miliarde pe care le au fostele IAS-uri, uitându-i cu totul pe agricultorii lipsiţi de orice sprijin? Pentru ce este nevoie de subvenţii masive într-un sector care şi-a dat deja cu vârf şi îndesat dovada ineficienţei? În buzunarele cui vor ajunge preconizatele subvenţii?

Întrebări fără răspuns

– Aţi atacat, în repetate rânduri, legiferarea vânzării terenurilor către străini.

– Nu este vorba propriu-zis despre un atac, ci de semnalarea – consecvență, ce-i drept – a numeroase anomalii legislative. În ceea ce mă priveşte, se ştie că m-am împotrivit completării Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea nefastului articol 30, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus şi continui să susţin că scopul urmărit poate fi atins doar pe calea concesionării pe termen îndelungat. Repet, să fiu bine înţeles: obiecţiunea mea priveşte numai terenurile agricole din extravilan şi nu cele destinate investiţiilor industriale. Între timp, Parlamentul a adoptat şi Legea privind circulaţia juridică a terenurilor, art. 3 reînnoind interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi persoanele juridice străine. În acelaşi timp, însă, ultimul alineat al acestui articol dispune că „în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine”. Precum se vede, este omisă situaţia societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnă că acestea se bucură în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investiţiilor străine. Ne lovim din nou de obsedanta teză a atragerii cu orice preţ a investitorilor străini. Altfel spus, nu desfiinţarea birocraţiei, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, revânzarea de-a valma a terenurilor către străini ne-ar scăpa, chipurile, de orice grijă. Curios să văd care sunt rezultatele concrete ale promisiunilor sforăitoare făcute, i-am adresat domnului Valentin Ionescu, pe când era ministrul privatizării, o interpelare prin care i-am cerut să-mi răspundă concret la următoarele patru întrebări:

  • Ce suprafeţe de teren agricol în extravilan au cumpărat investitorii străini ale căror societăţi comerciale au fost înregistrate ca persoane juridice române şi care sunt acele societăţi comerciale cumpărate?
  • Câte din aceste suprafeţe fac parte din domeniul public sau privat al statului şi în ce zone geografice sunt ele amplasate?
  • La ce preţuri au fost vândute aceste suprafeţe de teren agricol?
  • La cât se ridică valoarea totală a investiţiilor străine atrase pe această cale?

Nu mă întrebaţi de răspuns…

Pragul psihologic

– În jurul păgubosului obicei adoptat în ultima vreme, şi anume cel al bombardării continue a Parlamentului României cu tot felul de ordonanţe s-au născut atâtea şi atâtea polemici.în ultimul timp chiar, lucrurile s-au schimbat, bineînţeles în mai rău, iar multe dintre ordonanţe, simple sau de urgenţă, au început să „fenteze” din ce în ce mai făţiş, procedurile constituţionale. Recent, un nou „război” mediatic a izbucnit datorită Ordonanţei de urgenţă nr. 12/1999 privind schimbul terenului în suprafaţă de 5.000 metri pătraţi, situat în Bucureşti – România, aflat în domeniul privat al statului şi în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, cu construcţia şi terenul aferent situ­ate în Berlin – Germania, proprietatea firmei germane Tercon Bau GmbH – Projectan-Wicklung.

– Într-adevăr, prin publicarea acestei ordonanţe în Monitorul Oficial s-a depăşit un adevărat prag psihologic. Mai multe prevederi din legea noastră fundamentală sunt practic călcate in picioare, dovedindu-se astfel că, din păcate, avem o Constituţie facultativă. Sigur că bunurile care fac parte din domeniul privat al statului pot fi înstrăinate prin acte juridice. Dar, deoarece aceste bunuri nu sunt ale particularilor, ele urmează să fie „administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi normele prescrise pentru ele” (art. 475 din Codul Civil român). Bunurile din domeniul privat al statului sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel, zice Constituţia României în art. 41 alin. 2, zice art. 72 şi 74 din legea nr. 69/1991. În caz de înstrăinare, se aplică, prin urmare, dispoziţiile prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare, în măsura în care prin legea specială nu se prevede altfel. De la bun început ţin să subliniez că prevederile ordonanţei amintite încalcă flagrant art. 41, alin.2 din Constituţia României, întrucât, ca urmare a schimbului, terenul situat în Bucureşti va fi dobândit în proprietate de o persoană juridică străină. Or, potrivit textului constituţional, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Deci, repet, calitatea de cetăţean român, şi nu domiciliul persoanei fizice, ori, după caz, persoanei juridice, conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României.

– Înseamnă că străinii şi apatrizii nu pot dobândi în România nici un fel de drept de proprietate?

– Nici chiar aşa. Străinii şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor, prin acte între vii sau prin moştenire. Dar în acest caz li se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi nu numai dreptul de folosinţă, de concesiune asupra terenului aferent. Este drept, aceasta nu constituie prima tentativă prin care se încalcă, în ciuda legilor ţării, împroprietărirea anumitor firme străine. Astfel, în urma presiunilor făcute, în special de ex-liberalul Viorel Cataramă, s-a ajuns la un compromis, şi anume, s-a spus că această incapacitate specială de a cumpăra terenuri în România prevăzută în privinţa străinilor ar viza doar pe investitorii străini care sunt „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate ”. Or, în ordonanţa noastră, chiar de această ipoteză este vorba, viitoarea proprietară a celor 5.000 metri pătraţi din Şoseaua Kiseleff fiind o persoană juridică străină. În acelaşi mod este „faultată” Constituţia, se încalcă şi prevederile normative referitoare la achiziţiile de bunuri efectuate de către instituţii publice dintr-o singură sursă. Asfel, textul Ordonanţei vine în contradicţie cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 888/1998, care stabileşte că achiziţia se efectuează de la Deutsche Telecom A.G., fară să spună un singur cuvinţel despre o Tercon Bau GmbH. Şi tot în respectiva hotărâre a guvernului apar următoarele cifre ameţitoare: 35,8 milioane mărci – valoarea construcţiei terenului din Berlin, în total 54,3 milioane mărci germane, plus dobânzile şi comisioanele aferente, adică, aproximativ 500 de miliarde de lei, ce ni se pare cam multişor pentru o ambasadă, fie ea şi la Berlin.

– Ce ar mai fi de adăugat?

– Nu pot încheia fără a observa că art.3 şi ultim al ordonanţei priveşte obligaţia firmei germane de a reconstrui spaţiile de întoarcere a tramvaielor şi troleibuzelor. Este drept, obiectul schimbului, terenul situat în zona Piaţa Presei Libere, spre deosebire de celebrul model al terenului aflat „undeva în Băneasa, colţ cu Batiştei”, este lesne de identificat, vizavi de Sofitel, ceea ce nu este deloc rău. Ce ne facem, însă, că, deşi am consultat surse confidenţiale din cadrul RATB, care doresc să-şi păstreze anonimatul, nimeni nu ştie că acolo o să întoarcă vreun troleibuz. Şi asta pentru că în zonă nu circulă nici un troleibuz. Închei reamintind textul constituţional, uitatul principiu constituţional înscris în art. 41 alin. 2 din Constituţia României: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, chiar dacă în zonă nu circulă nici un troleibuz.

Conacele Legii 18

– Vă reamintesc ce aţi declarat atunci când proiectul de lege privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere prevăzut prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 intra pe „ultima linie” a adoptării, urmând să fie supus votului final în plenul Senatului: „Este, neîndoielnic, un semnal îmbucurător această finalizare, chiar dacă vine atât de târziu.”

– Doar ştiţi ce spune românul: niciodată nu este prea târziu. În plus, nici nu aş dori să mai amintesc aici de toată „tevatura” întreţinută atâta amar de vreme în jurul acestui proiect legislativ, de animozităţile stârnite şi de deja celebrele partizanate pentru cele „până la” sau „nu mai mult de” 10 sau 50 de hectare. Important este acum faptul că, în cele din urmă, s-a renunţat la puzderia de sloganuri scoase de la naftalina istoriei, şi de o parte şi de cealaltă, şi s-a lucrat, pur şi simplu, pe lege. Parcă nici un alt act normativ nu s-a bucurat de o asemenea atenţie, specialiştii aducând o mulţime de amendamente, majoritatea dintre ele salutare. Adăugând la această lăudabilă „chiţibuşărie” tehnică şi concesiile făcute de o parte şi de alta, speram că „securea războiului” nu va mai fi dezgropată şi, după ce va parcurge procedura de mergere, legea va fi trimisă Preşedintelui României în vederea promulgării. Ceea ce, în mare, s-a şi întâmplat. Iată – parafrazându-l pe Marin Preda – pe ce mă bazam: unul din multele amendamente însuşite de comisiile de specialitate susţinut puternic de reprezentanţii Opoziţiei. Este vorba despre introducerea în proiectul de lege a unui nou articol, art. 19:

„1) În localităţile în care există terenuri agricole excedentare în raport de prevederile prezentei legi se vor atribui, până la limita de 2 ha de familie, în proprietatea familiilor fară pământ, familiilor nou întemeiate, specialiştilor din agricultură, cadrelor medicale, personalului didactic, slujitorilor cultelor religioase legal recunoscute şi veteranilor de război.
2) Persoanele prevăzute la alin. 1 beneficiază de aceste drepturi dacă domiciliază, locuiesc şi profesează în localitatea respectivă şi dacă ei nu au în proprietate terenuri agricole sau dacă părinţii lor au în proprietate suprafeţe mai mici de 5 ha.
3) Terenurile atribuite în proprietate potrivit prezentului articol nu pot fi înstrăinate pe o perioadă de 10 ani.”

Şi, chiar dacă acest articol nu priveşte strict obiectul acestei legi, şi anume, nu se mai încadrează în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, reprezentând o veritabilă „mini-împroprietărire”, nu avem cum să nu recunoaştem că este o măsură binevenită, ţinând cont de actuala situaţie a categoriilor sociale menţionate, ca şi în ideea unei mai mari stabilităţi a populaţiei rurale. Cum însă, din păcate, nimic ce iese din mâna omului nu poate fi perfect, „la unison” a fost respinsă în doi timpi şi trei mişcări o logică completare la acest amendament, în care se prevedea ca tinerelor familii, tot în cazul în care există excedent şi dacă domiciliază, locuiesc şi profesează în localitatea respectivă, să li se atribuie câte un hectar de teren forestier. Se înregistrează astfel o nemeritată inechitate, care poate determina un nou exod al tinerilor de la munte către zonele de şes, deci acolo unde se acordă reale privilegii.

– Să spunem că este vorba de excepţia care întăreşte regula echităţii.

– Drept răspuns, daţi-mi voie să prezint o altă „abatere”, care excede obiectul acestei legi – „procesul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole forestiere”. Ea s-a înregistrat prin adoptarea prevederilor art. 18 alin. 2, prin care se recunoaşte persoanelor fizice – acţionari şi locatari – cărora li se restituie terenurile agricole agicole şi un „drept de preemţiune” la cumpărarea bunurilor imobile, construcţii agroindustriale, alte construcţii, precum şi la cumpărarea bunurilor mobile, tractoare, maşini şi utilaje agricole din patrimoniul societăţilor agricole care au administrat terenurile respective. Or, dreptul de preemţiune are ca obiect numai terenurile agricole situate în extravilan (terenuri arabile, păşuni, faneţe, vii, etc.), iar dacă terenul nu este agricol (de pildă, pădure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemţiune nu există! În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, sigur că nu se poate vorbi de un „drept de preemţiune” la cumpărarea tractoarelor, maşinilor, etc. Fiindcă, repet, dreptul de preemţiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie să privească un teren agricol din extravilan, actul juridic proiectat să fie o vânzare – cumpărare şi, în fine, să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate! Un alt articol „vedetă” – dacă îl putem numi astfel -, puternic mediatizat, este art. 32, cel care, la alin. 1, în varianta adoptată de Camera Deputaţilor, prevedea ca să se restituie foştilor proprietari „construcţiile, conacele şi armanele”. A fost rândul senatorilor Puterii să iasă la rampă şi, prin adoptarea unui amendament comun, să găsească o formulă mai echilibrată acestui articol: „Construcţiile de orice fel destinate exploataţiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr.93/1949, se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora”. Dar, aşa este la români, după orice lucru bun trebuie musai să apară şi un „dar” – nu a reuşit să câştige acceptul majorităţii senatorilor prevederea din acelaşi amendament prin care se impunea a fi restituit şi inventarul agricol preluat de fostele CAP-uri şi IAS-uri. Stranie poziţie – ca după ce vrei să dai toate conacele înapoi, să nu mai fii de acord nici cu restituirea strămoşeştilor sape! Cu atât mai mult, cu cât prin faimosul decret 93 din 1949 intra în proprietatea statului „inventarul agricol viu şi mort”. Iar pământul nu se lucrează cu conace şi armane, ci cu sape şi pluguri. Personal, consider că ar fi fost benefic ca ţăranilor să li se acorde cel puţin contravaloarea reactualizată a uneltelor cu care au fost obligaţi să intre în CAP-uri. Cu atât mai mult, cu cât votarăm într-o veselie generală „dreptul de preemţiune” la cumpărarea tractoarelor, maşinilor, etc. în fine, în acest fel, veneam în întâmpinarea întrebării care stă pe buzele tuturor celor care, fie şi poetic vorbind, reprezintă „talpa ţării”: „Bun, ne daţi pământul înapoi, dar noi cu ce-l mai muncim?”

– Să ne întoarcem, dacă se poate, la conacele noii Legi 18.

– Cum să nu se poată? Însă cum scopul declarat al acestei legi este „finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere”, trebuie spus de la bun început că multe din prevederile normative adoptate de cele două Camere exced obiectul enunţat. Şi un prim argument în sensul acestei constatări îi reprezintă textul art. 32. Dar iată cum arăta acesta în forma sa iniţială: „Construcţiile, conacele şi armanele care au constituit exploataţii agricole, potrivit prevederilor art. 4 din Legea pentru înfăptuirea reformei agrare nr. 187/1945, se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora.” Se pune, firesc, întrebarea: Ce caută conacele şi armanele într-o lege care îşi propune restituirea pământului şi a pădurilor? Juridic vorbind, introducerea unor asemenea prevederi într-o lege care are un cu totul alt obiect este o grefa artificială extrem de păguboasă, fie şi pentru simplul motiv că naşte o serie întreagă de confuzii. Nu pun aici în discuţie legitimitatea morală a restituirii acestor construcţii, ci graba nejustificată de a rezolva această problemă în chiar această lege, deşi ea vizează strict terenurile agricole şi forestiere. Iar „liantul juridic”, respectiv destinaţia de exploataţii agricole a acestor construcţii, prin care s-a încercat împuşcarea a doi iepuri printr-o singură lege, este cel puţin şubred. Eu, unul, nu văd cine şi cu ce argumente concrete m-ar putea convinge de destinaţia de exploataţii agricole a acestor imobile. Altfel spus, nu văd ce i-a împiedicat pe iniţiatori să legifereze restituirea tuturor acestor construcţii, inclusiv a morilor de vânt şi apă, a silozurilor, pătulelor, grajdurilor, gaterelor, etc. printr-o lege aparte, aşa cum era normal. Mai ales că, în forma votată a art. 32, s-a renunţat la sintagma „conace”, „armane”, precum şi la trimiterea la prevederile Legii nr. 187/ 1945, în favoarea enunţului „construcţii de orice fel destinate exploataţiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr. 93/1949”. Din păcate însă, nici această formulare nu are darul de a mai risipi din ceaţa în care vor fi învăluiţi cei ce vor trebui să stabilească, în mod concret, care anume construcţii „de orice fel” au avut strict destinaţia de exploataţie agricolă şi, pe cale de consecinţă, urmează a fi restituite prin „noua Lege 18”. Şi cum, pe de altă poate, menţionatul decret nr. 93/1949 se referea la „inventarul agricol viu şi mort”, nu mă pot abţine să nu mă întreb de ce „se repară”consecinţele abuzive ale acestui act normativ de sorginte stalinistă după principiul jumătăţii de măsură, singurii beneficiari ai acestei „echitabile” reparaţii fiind doar proprietarii „construcţiilor de orice fel”?

– Ce se întâmplă, însă, cu ceilalţi proprietari, cei fără conace?

– Asta mă întreb şi eu. Căci, după cum bine se ştie, pe lângă proprietarii de conace, au mai existat alte milioane de victime ale acelui aberant act de putere, cei cărora li s-au luat „cu japca” boii, căruţele, plugurile, sapele. Căci, în abuzul său, cel puţin, Decretul nr.93/1949 era echidistant, nefăcând nici o diferenţiere între cei expropriaţi atunci. Cu toţii au fost egali în durere şi au existat români care au murit „de inimă rea” pentru că li s-a furat averea, dar şi români ce au murit de disperare atunci când comuniştii le-au scos cu forţa din ogradă animalele şi măruntul inventar agricol care, multora, le asigura, de bine – de rău, mămăliga cea de toate zilele. Mi-a fost dat să aud şi stupefiante păreri potrivit cărora este dificil de restituit „inventarul viu”, pe motiv că animalele luate ţăranilor de comunişti s-au făcut de mult una cu pământul. Să fim serioşi şi să citim împreună alineatul 3 al aceluiaşi buclucaş articol 32: „în cazul în care astfel asfel de bunuri imobile nu mai există, sc vor acorda despăgubiri” (s.n.). Dacă se intenţiona cu adevărat acest lucru, „dificultatea” putea fi lesne depăşită prin acelaşi procedeu reparatoriu al acordării de despăgubiri şi pentru bunurile mobile. În fine, renunţându-se la referirea la prevederile Legii nr. 187/1945, doreşte oare cineva să reînvie dilema celor „nu ştiu câte hectare”?

– O reîntoarcere care ar fi mai mult decât păguboasă.

– Bineînţeles. Pentru că, repet, este vorba de o lege cu caracter reparatoriu, care s-a aflat atâta amar de vreme în miezul unor polemici aprinse şi în centrul talk-show-urilor datorită, în primul rând, veritabilului prag psihologic de 50 de hectare. În cele din urmă însă, toată tevatura iscată s-a dovedit a fi una de natură pur lingvistică, crâncena bătălie oratorică dându-se între termenii „nu mai mult de”50 ha şi „până la” 50 ha. Iată ce a ţinut pe loc, timp de un an, o lege de o asemenea importanţă! Şi asta, în condiţiile în care, o reamintesc, dilema celor „nu ştiu câte hectare” era tranşată cât se poate de clar, cel puţin din punct de vedere legislativ, prin articolul 39 din Legea nr. 18 modificată, care face trimitere explicit la limita suprafeţei prevăzute de Legea nr. 187 din 1945. Iar din cuprinsul acesteia aflăm că împroprietărirea de atunci a ţăranilor a fost posibilă prin limitarea proprietăţii agricole la 50 de hectare. Quod erat demonstrandum!

O preemţiune cu bătaie lungă

– În cele din urmă, „noua Lege 18” a trecut cu brio printre furcile caudine ale Senatului, dar ecourile adoptării sale sunt departe de a şe fi stins. Şi, poate este şi normal, fiind vorba de o lege extrem de importantă, ţinând cont mai ales de „surprizele” care sunt cuprinse în acest act normativ cu caracter reparatoriu. Dar, până la „văile plângerii”, să urcăm „dealurile încrederii” şi să vedem, pentru început, „jumătatea plină a paharului”, adică lucrurile bune.

– Fără îndoială, printre multele lucruri bune promovate de noua lege, la loc de cinste se numără, neîndoielnic, prevederile articolului 19, prin care o serie întreagă de categorii sociale şi profesionale vor putea benefecia de anumite facilităţi. Este vorba, vă reamintesc, de familiile fără pământ, familiile nou întemeiate, specialiştii din agricultură, cadrele medicale, personalul didactic, slujitorii cultelor religioase oficial recunoscute şi veteranii de război, care vor primi în proprietate, acolo unde este posibil, până la două hectare teren agricol de familie. Este, de departe, o măsură salutară, mai ales dată fiind situaţia precară, de multe ori de-a dreptul dramatică, cu care se confruntă majoritatea membrilor acestor categorii „uitate” cam de toată lumea. Totuşi, din punct de vedere strict juridic, nu putem trece cu vederea „inadvertenţa” prin care nişte prevederi vizând strict o miniîmproprietărire şi-au găsit locul într-o lege având drept scop reconstituirea dreptului de proprietate. Însă, după cum am mai văzut şi vom mai vedea, aceasta nu este în nici un caz singura inadvertenţă din cuprinsul acestei legi. Din păcate, asemenea „inadvertenţe” – de logică, de această dată – s-au înregistrat şi atunci când a fost respins, în deplin „consens”, amendamentul prin care familiilor ce îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de art. 19, dar care locuiesc la munte, şi nu la şes, urma a li se atribui, şi lor, câte un hectar de pădure. Cei care s-au opus vehement acceptării respectivului amendament au argumentat că „oricum ar fi în zadar, că pădurea nu este productivă”! Şi atunci, dacă ar fi vorba de un simplu „moft”, care ar fi raţiunea acestei aberaţii de zile mari, a acestei discriminări ce are la bază nişte criterii strict geografice: „cei de la şes” merită să fie ajutaţi, „cei de la munte” nu? Dar, de departe, articolul care naşte cele mai multe şi mai profunde nedumeriri este articolul 18, alin.2: „Persoanele fizice – acţionari şi locatori – cărora li se restituie terenurile agricole au drept de preemţiune la cumpărarea bunurilor imobile, construcţii agroindustriale, alte construcţii, precum şi la cumpărarea bunurilor mebile, tractoare, maşini şi utilaje agricole din patrimoniul societăţilor comerciale care au administrat terenurile respective”. Din păcate, în acest articol, densitatea aberaţiilor legislative inserate depăşeşte orice imaginaţie. Este de-a dreptul inexplicabilă această grosolană derogare de la principii elementare de drept. Şi asta în condiţiile în care în Codul Civil Român, în Legea arendării şi, nu în ultimul rând, în Legea 18 preemţiunea este reglementată expres. Este inadmisibil pentru un jurist să nu cunoască – sau, şi mai grav, să ignore cu bună ştiinţă – faptul că dreptul de preemţiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie să privească numai un teren agricol situat în extravilan (terenuri arabile, fâneţe, vii etc.), actul juridic proiectat să fie o vânzare-cumpărare şi, în fine, să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate! Aşadar, dacă terenul nu este agricol (de pildă, pădure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemţiune nu există! În aceste condiţii, cu atât mai puţin se poate vorbi de un asemenea „drept de preemţiune” în cazul unor – „bunuri imobile, construcţii agroindustriale, altor construcţii (…) bunuri imobile, tractoare, maşini şi utilaje agricole…”. Fiindcă, repet, dreptul de preemţiune are un domeniu de aplicare bine determinat!

– Într-adevăr, ca să folosesc un termen cât mai finuţ cu putinţă, aş putea spune că se înregistrează unele „bâlbe”.

– Şi nu puţine, căci seria abaterilor „tricotate” în jurul dreptului de preemţiune nu se opreşte aici. în ceea ce priveşte acordarea acestui „privilegiu” asupra „construcţiilor agroindustriale”, prevederile art. 18 se ciocnesc cap în cap cu cele ale art. 32 din aceeaşi lege, în forma sa finală, unde scrie negru pe alb: „construcţiile de orice fel destinate exploataţiilor agricole (…) se restituie foştilor proprietari”. Se acordă drept de preemţiune (drept prioritar la cumpărare în cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenţionează să-l vândă) sau „reconstituirea dreptului de proprietate” are cu totul alt obiect? Ştiut fiind însă că, în majoritatea cazurilor, aparenţele înşală, este foarte posibil ca şi în acest caz „miza” acestei „neconcordanţe”să fie cu totul alta. Astfel, dacă art. 32 se referă strict la construcţiile destinate exploataţiilor agricole preluate prin Decretul nr. 93/1949, deci existente la acea dată, putem deduce că la art. 18 se încadrează şi imobilele construcţii ridicate după anul 1949. Probabil, numai bunul Dumnezeu şi iniţiatorul legii ştiu ce trebuie înţeles prin acest termen atât de dibaci ales, „alte construcţii”. După cum nu se va înţelege în vecii vecilor cum este posibilă întinderea aripei ocrotitoare a preemţiunii şi asupra „tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole”. Să fie vorba de fostele SMT-uri cu tot inventarul lor? Oricum, rămâne de văzut…

– Domnule senator, iată că timpul a dovedit că v-aţi cam grăbit când aţi lăudat „înţelepciunea” parlamentarilor care au votat articolul 19, cel prin care o serie întreagă de categorii sociale şi profesionale vor putea beneficia de anumite facilităţi. Tocmai respectivul articol a fost singurul „picat” la Comisia de mediere între cele două Camere.De ce?

– Din cauza unor ambiţii politice care nu pot fi explicate în nici un fel într-o asemenea situaţie importantă. Recunosc că m-am grăbit atunci când am crezut că interesul general va fi deasupra intereselor partinice.

Sursa: Ziariști online


Apel către oameni!

Muncim legaţi la ochi zi-lumină şi viaţa trece pe lângă noi fără să înţelegem nimic din ea. Vedem ce vor ei să vedem şi ignorăm realitatea. Realitatea este că ne distrugem pe noi înşine atât fizic, cât şi moral, iar odată cu noi, distrugem şi această planetă minunată.

Realitatea este că nu trăim nimic, pur şi simplu alergăm pe lângă viaţă. În primul rând pentru că efectiv nu avem timp să trăim, o zi are doar 24 ore. Dacă 10 ore le petreci la muncă, 2 blocat în trafic, 7-8 le dormi, ce mai rămâne? Mai ai timp şi energie doar să dai drumu la televizor şi să îţi iei doza de manipulare, doza zilnică de ştergere a creierului şi mai ai timp să consumi, să te droghezi cu mâncare artificială, cu tutun, cofeină, alcool, medicamente. Apoi, mai ai timp să comentezi ce a mai făcut vecinul, ce şi-a mai cumpărat, să-ţi faci planuri să-ţi iei şi tu, să nu fii mai prejos şi cât să te împrumuţi pentru asta.

Înainte de ‘€™89 programul de muncă obişnuit era până la ora 16, iar acum, cu toate că evoluţia tehnologică şi automatizarea ar fi trebuit să înlesnească micşorarea programului de lucru crescând productivitatea muncii, noi am ajuns să muncim până la 18 şi să mai stăm şi peste program. Când se presupune că mai trăim, cum să facem copii şi să ne ocupăm de ei, când noi n-avem timp de nimic, nemaipunând la socoteală că nu avem nici resursele materiale necesare pentru a le oferi o dezvoltare corespunzătoare?

Viaţa a ajuns să însemne sclavie şi droguri. Având în vedere asaltul chimicalelor speranţa de viaţă a generaţiei noastre şi a celor viitoare va scădea drastic. Scopul lor este să munceşti până mori şi pentru a fi siguri de asta au mărit şi vârsta de pensionare la 65 ani, este inuman ce se întâmplă.

În loc ca pe măsură ce evoluăm tehnologic să muncim din ce în ce mai puţin şi să lăsăm maşinile să facă pentru noi, ei ne obligă să muncim şi mai mult, consecinţa implicită fiind o creştere proporţională a şomajului. Fiind înlocuiţi de maşini mulţi oameni nu mai au unde să muncească. Ne fac să ne batem între noi pentru un loc de muncă, luptă din care va câştiga cel mai puternic, cel mai dispus să accepte orice condiţii şi mai dispus să accepte cel mai mic salariu.

Problema epuizării resurselor, a combustibililor fosili, în loc să fie rezolvată simplu, trecând pe surse alternative de energie, ieftine, infinite şi mai ales, nepoluante, ei au mai găsit o modalitate de a distruge Pământul, gazele de şist. Nu e suficient că au distrus aerul şi ecosisteme întregi, acum trebuie să otrăvească şi apa din subsol, solul şi aerul, exponenţial. Până să găsească asta mai aveau varianta războaielor pentru resurse, dar cum acestea se epuizează rapid, nu mai rămâne în picioare pentru mult timp.

Dacă distrugem solul, apa şi aerul cu ce ne vom mai hrăni? Cu alimente artificiale, cu legume şi fructe modificate genetic să reziste şi să se dezvolte rapid în orice condiţii. Astfel vor rezolva şi problema creşterii numărului populaţiei, speranţa de viaţă va scădea dramatic, vom munci până vom muri, copiii nou-născuţi vor fi din ce în ce mai puţini pentru că acele chimicale afectează foarte mult şi fertilitatea.

Se pune problema dacă nu le este frică de o revoltă a sclavilor. Păi s-au pus la adăpost şi în acest sens, prin manipulare mediatică, prin transformarea non-valorilor în modele, prin dezbinarea noastră, alimentând lupta dintre noi şi distrugerea sentimentelor umane curate şi a moralităţii şi prin faptul că acele chimicale pe care le băgam în noi ne ţin în letargie şi în timp ce ne distrug sănătatea ne induc în creier o stare de bine de moment, exact pe modelul în care lucrează nicotina şi alcoolul, toţi ştiu că le face rău, dar nu găsesc puterea să se oprească. Cei care câştigă puţin folosesc drogurile ieftine şi accesibile zahăr, nicotină, alcool, cofeină, iar cei care au ceva mai mulţi bani, pe lângă consumul drogurilor de bază, se bat între ei care e mai tare, trăind şi pentru satisfacerea orgoliului personal cumpărând maşini scumpe, haine de firmă, bijuterii, accesorii.

Oameni buni, asta nu este viaţă! Ce am prezentat aici nu este un scenariu apocalipstic, toate aceste lucruri deja se întâmplă. Treziţi-vă, deschideţi larg ochii şi scuturaţi-vă de manipulare, rupeţi-vă din acest sistem şi ieşiţi în stradă! Trebuie să ne apărăm dreptul la viaţă, nu vă mai bateţi joc de vieţile voastre!

Putem schimba acest plan dacă reacţionăm, nu vor avea curajul să ne împuşte în piaţa publică pentru că astfel s-ar nărui într-o clipă mitul pe care l-au construit cu minuţiozitate zeci de ani, acela că suntem liberi. Probabil ne vor ameninţa, ne vor hărţui, ne vor amenda, ne vor îmbrânci, vor încerca să ne intimideze, apoi să ne agite şi să ne provoace pentru a deveni violenţi şi a ne transformă pentru opinia publică în huligani şi a găsi o justificare să ne bată şi să ne aresteze ca în Ucraina, pe motiv că apără democraţia de anarhişti.

Trebuie să fim tari, să nu cedăm şi să protestăm paşnic, iar lumea ni se va alătura pe măsură ce abuzurile se vor înmulţi, pentru că oamenii se vor convinge că nu sunt  liberi, că libertatea noastră este pură iluzie. E singura şansă. Trebuie să luptăm pentru a oferi un viitor copiilor noştri şi un viitor acestei planete. E nevoie de fiecare dintre noi, fiecare în parte e la fel de important, nu vă mai spuneţi că sunteţi prea mici şi nu aveţi nicio putere pentru a vă lupta cu sistemul. Dacă a-ţi renunţa la prostia asta şi a-ţi avea încredere în voi, mâine am fi 1 milion de oameni în stradă.

Dumnezeu să vă lumineze!

Sursa: Inițiative pentru România


Un jandarm care bate ţăranii de la Pungeşti câştigă peste 7.000 de lei pe lună

Cum, a afla cine a dat ordinul pentru represiunea de la Pungeşti nu este posibil pe cale oficială, am cerut ajutorul Google și uite peste ce am dat:

Coordonatorul actiunilor de la Pungesti

Coordonatorul acțiunilor de la Pungești

Adjunctul şefului Jandarmeriei, Colonelul VASILICĂ Ovidiu

Adjunctul şefului Jandarmeriei, Colonelul VASILICĂ Ovidiu

În fotografia din stânga, apare coordonatorul acţiunilor jandarmilor de la Pungeşti, cel puţin pe 7 decembrie 2013, conform informaţiilor de la faţa locului. Fotografia din dreapta este de pe site-ul Jandarmeriei Române.

Eu unul consider că în cele două fotografii este una şi aceeaşi persoană. Dar, chiar dacă VASILICĂ Ovidiu, al doilea în ierarhia Jandarmeriei Române, nu a condus nemijlocit acţiunea forţelor de la Pungeşti, el răspunde de acţiunile subordonaţilor săi.

Pentru că primul ministru miner şi petrolist al ţării tot s-a plâns că prăpădiţii ăia din Pungeşti seacă bugetul ţării, am fost un pic curios să văd şi cât ne costă să le închidem gura: peste 7.000 de lei pe lună numai pentru şeful de dispozitiv, colonelul de mai sus – mai precis 86.709,68 lei câştigaţi în anul 2012, conform declaraţiei sale de avere.

Nu îl comparaţi, vă rog, cu salariul medicilor care i-au tratat pe cei bătuţi de subordonaţii săi, vă rog frumos! Dar hai să ne uităm un pic pe nişte atribuţii ale sale, poate înţelegem de ce îi plătim, cu toţii, acest salariu:

Legea nr. 446 din 30 noiembrie 2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, art. 9, stabileşte jurământul pe care trebuie să-l respecte domnul colonel şi toţi subordonaţii săi:

„Eu, …………., jur credinţă patriei mele, România. Jur să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii. Jur să respect Constituţia, legile ţării şi regulamentele militare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Legea nr. 80 din 1995 privind statutul cadrelor militare, art. 8:

Cadrele militare au următoarele îndatoriri principale:
(…)
b) să respecte juramântul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp ordinele comandanților și ale șefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate.
Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii

Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, art. 2:

Jandarmeria Română îşi desfăşoară activitatea în interesul cetăţenilor, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.

H.G. nr. 991 din 25 august 2005 privind Codului de etica si deontologie al politistului, art.  23, pct. 1) (se aplică şi personalului Jandarmeriei Române, conform articolului 25):

Polițistul răspunde personal pentru acțiunile, inacțiunile și omisiunile sale, în condițiile legii. El are datoria să se abțină de la executarea ordinelor și misiunilor vădit ilegale, având obligația de a-și informa de îndată șefii despre aceasta, pe cale ierarhica, atât verbal, cât și prin raport scris.

Mie unul mi se pare că suntem furaţi pe faţă. Îi dăm peste 7.000 de lei pe lună acestui colonel să apere Constituţia şi legile României, iar el îşi transformă subordonaţii în armata de ocupaţie a Chevron! Dacă tot e aşa, hai măcar să eliminăm făţărnicia – suspendăm CONSTITUŢIA ROMÂNIEI şi punem în aplicare Regulamentul de Ordine Interioară al Chevron!

Sursa: Țara lui Papuc


%d blogeri au apreciat asta: