Gaze de şist. Adevărul despre dezbaterea de la Băceşti…

Gaze de şist. Adevărul despre dezbaterea de la Băceşti, care nu a fost la Băceşti ci la Vaslui, şi care de fapt nici nu a fost o dezbatere ci o demonstraţie de putere de fracturare pusă la cale de autorităţile centrale şi locale

de Alexandru Ciolan

Foto de Ionuţ Balaban

Luni 20 ianuarie, Vaslui. Pornim din Bucureşti cu noaptea-n cap, ca să ajungem la Vaslui la ora 11, să prezentăm cartea „Ulei de şarpe“ a lui Richard Heinberg şi să împărţim gratuit participanţilor câteva exemplare plătite de o româncă din Canada, căreia îi pasă de ţara noastră mult mai mult decât le pasă majorităţii locuitorilor ei. Reuniunea avea loc în cadrul „Campaniei de informare şi dezbatere publică“ organizată de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM), proiect cofinanţat de Uniunea Europeană, la Centrul de Informare – Poligon Delea, pe strada Delea, fără nici o indicaţie de număr. Ne învârtim prin oraş întrebând pe unde vine asta, ajungem la limită. La vreo 200 de metri de obiectiv, câteva echipaje ale Poliţiei şi Jandarmeriei ne opresc şi ne indică strepezit să parcăm maşina acolo, pentru că nu avem voie să ne apropiem mai mult. Ieşim în ploaia mocănească, scoatem cărţile din portbagaj şi pornim spre sala de şedinţe. Ne opreşte, vigilent, un băietan în uniformă, ca să ne întrebe ce avem în pachet. Cărţi, răspund. Aha! zice. De unde sunteţi? (Nefolosind pronumele-subiect, nu ştiu dacă a vrut să întrebe „De unde sunteţi dvs“ sau „De unde sunteţi voi“). De la Bucureşti, zic, Editura Logos. Intelectual fin, ne recunoaşte pe dată (probabil că a citit toate cărţile noastre şi l-au marcat profund), se luminează la faţă şi ne lasă să trecem. În faţa sălii, la nici zece metri sunt parcate, evident, câteva maşini cu numere de Vaslui şi de Bucureşti, ale aleşilor (adică ale oamenilor aleşi, nu ale prostimii care trebuie să meargă sute de metri prin ploaie, cărând în braţe cărţi adresate şi lor, aleşilor, dacă, aşa cum este scris în dedicaţia volumului, „se străduiesc să creeze un sistem energetic în cadrul căruia oamenii, locurile şi viitorul nu sunt vorbe goale“. Vorbe… vorbe de umblat ca proştii prin ploaie, pentru ca decidenţii noştri să fie în siguranţă).
Intrăm în sală – căldură lipicioasă de la atâtea respiraţii, 3 rânduri de mese, 6 rânduri de scaune, aproape toate ocupate. Mânat de o presiune interioară întreb unde e toaleta. O slăbănoagă cu ochelari (nu spui numele, persoană, aveam să aflu, importantă…!) pe care o întreb pe unde pot merge la… ridică a neştiinţă din umeri, întreabă la rându-i pe cineva şi îmi arată cu degetul spre o uşă. Mă întorc într-acolo şi simt o boare inconfundabilă. A, da, zic, mulţumesc, de-aici mă ghidez după miros. Doamna se smulge de unde stătea şi o aud cum mă pârăşte pe la spate: „Cică miroase de la toaletă…“. Nici măcar când am ieşit de acolo nu merita să-i zic ce aveam de zis despre standardele noastre diferite de igienă şi despre fineţea, iarăşi diferită, a nasurilor noastre.
Ne-am aşezat, spre fundul sălii, lângă un grup de voioşi şi gureşi moldoveni de-ai mei, pe care-i întreb de unde sunt. „Din Băceşti“ răspunde un tânăr rotofei. „Ah, zic eu, ce faceţi domne, aţi adus întâlnirea aici fiindcă nu aveţi cămin cultural?“ „Cum să n-avem?“ răspunde el prompt. „Avem, dar nu e funcţional.“ Asta a fost ultima replică politicoasă pe care mi-a adresat-o.
Mi-a luat ceva timp ca să mă lămuresc. Mă aşteptam ca participanţii de la Băceşti să fie oameni simpli, neliniştiţi de ştirile contradictorii despre gazele de şist. Da’ de unde! Plasaţi în două puncte strategice ale sălii, dintre care unul era lângă mine (tinerelul rotofei), animatori instruiţi dirijau corul şi ţineau sala sub control: când se vorbea de la prezidiu, îi puneau la punct pe consătenii care îndrăzneau să nu asculte. Când se lua cuvântul din sală şi se puneau întrebări sau se făceau comentarii incomode, începeau huiduielile şi protestele. Singura intervenţie din sală netaxată de mujici a fost aceea a primarului din Băceşti, Horaţiu Cărăuşu, care a întrebat dacă o parte din redevenţele plătite de firmele petroliere vor rămâne comunităţii. I-am şoptit tinerelului rotofei de lângă mine că n-o să le rămână nimic, pentru că nu există lege în acest sens. Răspunzând prompt întrebării, şeful ANRM a promis de la prezidiu că vor încerca să schimbe legea în acest sens. Rotofeiul s-a răsucit biruitor şi batjocoritor spre mine: „Vezi, domle…?“
Dar să ne întoarcem spre prezidiu: maestru de ceremonii, şeful ANRM, Gheorghe Duţu (pentru cei care nu-l cunosc: inginer, absolvent de TCM la Braşov, experienţă managerială la o firmă de materiale de construcţii, parlamentar PSD, uns de Ponta în luna mai 2012 în fruntea bucatelor minerale ale ţării); Claudia Răileanu, director general ANRM (Google nu ne duce, cel puţin după primele 4 pagini, spre un CV al domniei sale), Ninel Păianjen, juristul ANRM şi, last but not least, prof. univ. Corneliu Dinu, fost decan, timp de 14 ani, al Facultăţii de Gelogie din Bucureşti (nota bene: funcţia de decan, fluturată pe http://www.gazedesist.eu, nu este o atestare a nivelului profesional, ci o sarcină administrativă).
Să derulăm, însă, filmul întrunirii: întâi găvăreşte domnul director (pardon, aveam să fiu corectat chiar de către ipochimen: Preşedinte! al ANRM) şi ne anunţă că resursele de energie sunt pe sfârşite, că în 2030 e anul-limită (vorba unei prietene, care ar fi exclamat, cu o mască de sfinx: Să-nţepenesc!), şi că, prin urmare, trebuie să profităm de oportunitatea oferită de gazele de şist. Şi după ce mai zice multe şi mărunte de nici nu le mai ţin minte, că de-aia le-a şi zis în limbaj politicesc mineral, îi pasează cuvântul domnului profesor Corneliu Dinu, care ţine un curs insipid într-un limbaj (închipuiţi-vă!) mai mineral chiar decât al preşedintelui ANRM. Sala, smirna! Nu pricepea nimeni, dar nici nu sufla nimeni. Băieţii de Băceşti  îi comandau, prin semne, cafeluţe şi ceai Lipton la sticlă (băieţii de Băceşti nu mai beau apă) chelnerului, şef peste masa cu apă plată sau gazoasă şi cu un termos de cafea. Cafea moca, pe bani parţial europeni!
După care încep întrebările – ale anti-fracturiştilor. Şi huiduilile – ale băieţilor de Băceşti. „Huo! Daţi-l afară! Hoţule! La vacă, bă!“
Tartorul-moderator, preşedintele ANRM, băiat fin, se face că n-aude, n-a vede. Şi lasă pe băieţii de Băceşti să-şi exprime simţirile.
Nu are rost să dau amănunte despre întrebări şi răspunsuri. Anti-fracturiştii puteau să se pregătească mai bine. O vor putea face, sper, după ce vor citi cartea „Ulei de şarpe“. După ce vor fi dotaţi cu muniţie pentru războiul împotriva gazelor de şist nu vor mai insista pe amănunte pe care oficialii abia le aşteaptă ca să le poată demonta.
Înainte de încheiere, mă ridic şi cer cuvântul. Tartorul-moderator, plictisit şi brusc grăbit să ajungă acasă, îmi dă fără chef cuvântul. O trupeşă tovarăşă din echipa de organizare a campaniei pro-fracturare îmi dă microfonul şi-mi aruncă printre dinţi sentinţa: „5 minute!“. Spun, făcând pe prostul, că am impresia că pe participanţi îi interesează elemente concrete, cum ar fi banii (Huo! Huo!). Şi le lansez mesajul: Ştiţi care este deosebirea dintre americani şi români? Că dacă americanul are gaze de şist sub casă sunt ale lui, poate să ceară bani pentru ele. Românilor nu le vor rămâne decât ponoasele (Huo! Huo!). Trupeşa salariată a bugetului (habar n-am dacă central sau local) se repede şi-mi smulge microfonul.
Şi băieţilor de Băceşti li se spune că pot pleca, lucru pe care îl fac bucuroşi. Într-un minut nu mai rămân în sală decât prezidiul, o echipă de televiziune şi câţiva anti-fracturişti care vor să le spună câteva, de la obraz, membrilor prezidiului. Onorabilii sunt, deocamdată, ocupaţi cu datul de interviuri pentru televiziune.
De la ANRM vin două feţe simandicoase să ne ceară câte o carte (doar e moca, nu? iar ei sunt obişnuiţi să ceară, pentru că, nu-i aşa?, li se cuvine…). Le dăm, cu rugămintea să o citească şi să vorbim despre ea la Cobadin, miercuri. Să vedem dacă ştiu să citească!
Domnului profesor-decan mă duc şi-i ofer personal un exemplar, rugându-l aşijderea, să citească volumul până miercuri, când sperăm ca la Cobadin să vorbim despre el. Şi-i mai spun că manipulează. Că minte cu bună ştiinţă când spune că în urma fracturării nu pot ieşi la suprafaţă elemente radioactive. Nu pot ieşi! exclamă ştiinţificitatea sa. Îi aduc, atunci, la cunoştinţă că statul Louisiana tocmai a dat în judecată companiile petroliere Chevron şi British Petroleum pentru că au deversat lichid de fracturare radioactiv în Golful Mexic. Rămâne, la propriu, cu gura căscată. No comment. Şi-i mai spun că nu a suflat o vorbă despre aspectul antropologic al fracturării. Se holbează la mine. Îi glosez, ca să priceapă: nu avem dreptul să scoatem de sub pământ, de la mare adâncime, lucruri pe care Dumnezeu le-a pus acolo ca să rămână acolo. Brusc, devin o gânganie cu care nu merită să-şi mai piardă timpul, aşa că îmi întoarce spatele.
Domnului Preşedinte al ANMR îi duc volumul şi-i recomand să-şi facă timp să-l citească până miercuri, când ne întâlnim la Cobadin. Cartea, îi spun, este scrisă de un specialist de recunoaştere internaţională (nici un muşchi nu i se clinteşte pe faţă), care a publicat în revista „Nature“. „Am mai auzit şi noi de revista Nature“, mi-o întoarce, pe un ton de activist plictisit. Dar nici eu nu mă las: „Citiţi-o, atunci, ca să învăţaţi“. Iar el, de la înălţimea funcţiei administrative, îmi răspunde concesiv: „Haide, domle, ce, noi învăţăm din cărţi?“ Dacă şi-a căutat-o, nu i-o pot ierta: „Dar de unde învăţaţi dvs, domnule preşedinte?“ Evident, îmi întoarce spatele fără a mai catadicsi să răspundă.
Ăştia ne sunt visătorii!
La ieşire, poliţistul-jandarm care ne chestionase de unde suntem ne întreabă dacă ne-a mai rămas vreun pliant. Juniorul meu îi răspunde olimpian că noi n-am adus pliante ci cărţi. Şi-i întoarce spatele.
În timp ce ne îndreptam spre Loganul nostru de Bucureşti, echipa de băieţi de Băceşti se îmbarca disciplinat în autocarul care-i adusese să presteze.
Aşa a fost „dezbaterea” de la Băceşti, care nu a fost la Băceşti ci la Vaslui, şi care de fapt nici nu a fost o dezbatere ci o demonstraţie de putere de fracturare pusă la cale de autorităţile centrale şi locale.
Urmează Cobadin… Suntem cu ochii pe ei!

Sursa: A treia forță. România profundă

Anunțuri

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: