Category Archives: Fără categorie

Adevăruri spuse tare!

Un interviu care ar trebui să limpezească minți…

Dr. Călin Geogescu, directorul Centrului pentru Dezvoltare Durabilă în România.

„— Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi mențin în continuare criza. Lăcomia marii finanțe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere ci de roboței care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile.

Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?!

Cea mai mare manipulare este înfăptuită de marile trusturi din industria alimentară şi farmaceutică, dar și de sistemul tradițional de educație, încremenit în desuetudine. Alimentele sunt oferite spre cumpărare fără să se țină cont de efectul lor asupra sănătăţii iar, la rândul lui, sistemul de sănătate tratează fără să țină cont de alimente. Nutriţia este pe ultimul loc în preocupările omului modern, dar şi la facultăţile de medicină. Foarte puţini dintre noi cred că de aici se pot trage cele mai multe dintre bolile cunoscute, că există un sistem ascuns, bine pus la punct, pentru ca noi să ne cumpărăm boala şi apoi să credem că ne putem redobândi pseudo-sănătatea cumpărând iar medicamente sau proceduri costisitoare. Medicina a devenit echivalentă cu termenul „medicament“, iar tratarea bolii a devenit o industrie.

În general, nu ne facem timp să citim nici eticheta alimentelor, nici  prospectul medicamentelor. Dacă, însă, le citim, constatăm că foarte puține dintre substanţele constituente sunt naturale şi integrale. Restul aduc cu cele sintetizate în laboratorul de chimie. Aflată în ghearele Big Pharma şi ale industriei producătoare de aparatură medicală, medicina modernă ne dictează cum să ne reparăm, nu cum să ne vindecăm. Cum să tratăm boala și nu cum să o prevenim. Medicina preventivă și politicile publice cu măsuri de promovare a sănătății nu sunt o prioritate pentru guverne sau, cu atât mai puțin, pentru corporații. Or, intervenţiile medicale sunt necesare și binevenite în caz de accidente sau în situaţii de urgență similare – ele însă ar trebui să rămână așa cum arată şi numele lor: soluţii extraordinare.

În România, cetăţeanul este stăpânit prin frică şi foame. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă nu-ţi poţi lua zborul către orizontul Demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi așa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate!

Acum, în România se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa sfântă în Hristos se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Și atunci omul devine „resursă umană“, un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conțin substanţe care acționează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul fără să se hrănească. Mintea, sufletul și inima îi devin captive. Mintea trebuie să fie însă liberă, critică și independentă, iar inima să bată în ritmul dragostei pentru aproapele nostru. Sistemul educațional de stat contribuie și el din plin la încătușarea minții și a spiritului. După ce sunt școliți conform prejudecăților cultivate de adulți, denumite eufemistic programe naționale, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acționeze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor…

Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie.

Se impune urgent reprofesionalizarea României și restabilirea valorilor morale ireproșabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.”

Se poate spune mai clar lucrurilor pe nume? De aproape 25 de ani, la putere au fost împinși slugi ale planurilor globalismului. Și rezultatele se văd. Asta ni s-a promis când am fost manipulați să cerem aderarea la NATO și la UE?

Soluția dată de domnul Călin Gorgescu: micul producător!

„— A te baza pe micul producător înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Mai înseamnă şi să-ţi organizezi singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Datorită lui vom rezolva în cea mai mare parte problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Trebuie doar să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi.

Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului. La care adaug un mesaj pentru renaşterea speranţei şi a încrederii: pe plan internaţional România va ocupa locul care i se cuvine, de factor care contează în politica lumii. Noi ca popor trebuie sa fim uniţi, „în cuget şi simţiri“, să ne dorim libertatea de acţiune, care nu exclude să ne avem bine cu toată lumea. Trebuie să ştim însă ce vrem. Unde dorim să ajungem şi ce mijloace avem pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus! Aceasta este o decizie fermă, politică şi profesională.

Prădătorii care au condus ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el, pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuți, nu născuți. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt niște mutanți, o altă specie!

Asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot.

Politicienii, ca și intelectualii, caută „să vorbească frumos“ ca să nu deranjeze, toți vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviți la culoarea cenușie ca la un simbol al cumințeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde este incinerată libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”

Nu e cazul să schimbăm macazul? Intelighenția națională mai există? Unii probabil că ar spune da. Dacă da, ar trebui să se exprime și să îndrume poporul în a bloca accesul lichelelor la putere…

„— Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Populaţia lumii creşte cu 1% pe an, dar capitalul natural scade cu 1% an. Două treimi din ecosistemele lumii sunt utilizate nesustenabil. Schimbările climatice exercită o presiune în plus. Trei miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 USD/zi. 20% din ceea ce se produce pe planetă ajunge la doar 7% din populaţie.

Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuției albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima țară unde aceste insecte excepționale aproape că au dispărut.

Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România deţine, sau mai deţine încă, posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Știm ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. În politica românească post-decembristă lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie.

Necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintașilor noștri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează se produce şi o prăbuşire a societății, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Şi nu suntem la adăpost de un asemenea pericol decât dacă procesul de ruinare a statului român este oprit de îndată. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti – ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!”

E clar spus? Domnu’ Ponta, ai auzit?

„— Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile existente de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc.

Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume.

În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărților cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie.

România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei cu acte mai mult sau mai puţin în regulă este un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greși, că destabilizarea prezentă a Ucrainei prin proteste violente dirijate este pe punctul de a declanșa un nou Război Rece între Rusia și SUA. Un „război ascuns“ mocnește deja în Asia, între China și principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare ca un no mans land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei.

Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene“ în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor“, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). În sectorul forestier nu se mai vinde mobilă, ci buştean direct din pădure.”

Păi nu suntem de râsul curcilor cu astfel de atitudini?

„— Comentaţi, vă rog, fraza „România este sub asediul marilor corporaţii“.

— Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Corporaţia Chevron încalcă voinţa unei comunităţi locale din judeţul Vaslui, care nu vrea explorarea gazelor de şist, fără ca statul să intervină. Ba din contră, statul îşi loveşte propriii cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! La Pungeşti, de câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului?

Jandarmii îşi apără salariul şi job-ul, dar înainte de asta trebuie să-şi apere ţara căreia i-au jurat credinţă. Ce fel de oameni lucrează astăzi în jandarmerie?

Ce-ar mai fi de spus aici? Nimic, doar că este o acţiune criminală fără precedent.

Apoi afacerea Bechtel, controversatul proiect de pseudoautostradă: pentru 50 de km, statul român a plătit 1 miliard de euro, de câteva zeci de ori mai mult decât ar fi fost normal, fără a mai vorbi de calitatea slabă a lucrării – adică, practic, nu s-a construit. Şi asta numai cu concursul lacheilor din politica românească, pe care chiar şi americanii îi dezaprobă dar, desigur, se folosesc de ei.

Să nu uităm asediul FMI asupra României. „Terminator“-ul a fost chemat de semănătorii de neghină – nimeni alţii decât fariseii actuali proveniţi din fosta burghezie proletară – pasămite ca să salveze ţara. Ştim însă bine că nu poţi lăsa ţara pe mâna unor creditori care nicăieri în lume nu au vreun  proiect pozitiv. Dimpotrivă, au înrobit toate ţările pe unde au călcat. Dar FMI-ul nu este o fatalitate. Președintele Rafael Correa al Ecuadorului, o mică republică din America Latină, a avut curajul să întrerupă acordurile cu FMI-ul și Banca Mondială, salvând țara de la o ruină programată. Acțiunile curajoase ale președintelui Correa au fost apreciate în întreaga lume, Ecuadorul fiind în prezent  o țară respectată, în plin avânt economic. Ceea ce, evident, nu-i cazul României.

Țara noastră are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice ale ţării şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În țara noastră se moare efectiv de foame, bătrânii sunt umiliți, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor iar credința strămoșească este călcată în picioare – iată realitatea! Iar dezastrul este băgat sub preș. Se dau cifre, care mai de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală. De pildă, se tot scrie că am ieșit din criză. Cum să iasă din criză statul român când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins în 2013 nivelul din 2008, când se arunca cu bani în stânga şi în dreapta? Cheltuielile bugetului general consolidat cu bunuri şi servicii au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB (38,6 mld. lei) – sărind de pragul de 6% din PIB pe care nu-l mai atinseseră dinainte de criză. Astfel, aceste cheltuieli ale statului s-au apropiat de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB (33,2 mld.). Doar minciună și triumfalism în cifrele vehiculate de presa aservită! Mai grav: aceste cifre  sunt transmise și publicațiilor internaționale.

România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment care trăieşte pe datorie.”

Deci trâmbițatele creșteri economice ascund de fapt acest adevăr: pe datorie! Și să ne-amintim binomul Băsescu-Boc!

„— Vorbind de realitate, de actualitate, şi nu de viitor sau de o dorită şi imaginată dezvoltare, unde este România astăzi? Ce înseamnă statul român? Care sunt deciziile pe care le poate lua?

— Statul român actual este un stat slab, sărac şi înapoiat. Acționează conform unor mituri și prejudecăţi, ia decizii importante pe bază de wishful thinking, gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcție de propriile dorințe. Justiţia română este servilă şi neprofesionistă. Dosarele se albesc în funcţie de interese, justiţia este oarbă, pedepseşte doar mafioţi mărunţi. „Peştii cei mari“ rar ajung la puşcărie şi numai în urma unor reglări de conturi între „găşti“.

Dacă vrei să distrugi o ţară o faci infiltrând neisprăviţi în funcţii de decizie.

Societatea românească diferă de economiile mature din Europa în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. În România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune de perspectivă. Statul român actual nu mai există pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.”

Și în așa numita clasă politică chia și-au găsit locul pârliții și neisprăviții… Se vede de la o poștă!

„— Puneţi drept condiţie a redresării patriotismul în limitele adevărului şi reluaţi formula interbelică „prin noi înşine“. Mai putem invoca acest concept în epoca globalizării?

— Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi mai spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea ce-i este îngăduit.

Totul, dar absolut totul se face doar semănând dragoste, nu ură şi trădare.

Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine“ nu poate fi transpusă în practică de către cei care dușmănesc România.

Sunt țări importante care în ultimii 20 de ani s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înșine“. În anii ’70, Finlanda era la coada țărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globaliști, cu rețetele lor neoliberale, dar și-a revenit spectaculos când țara a adoptat modelul „prin noi înșine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de țări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaționali și au reușit să prospere economic.

A ne dezvolta prin noi înșine înseamnă în primul rând a investi în om – or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate!

Trebuie să-i insufli tânărului mândria pentru istoria neamului său. Când ne vorbea profesorul la școală de Mihai Viteazu, de Ștefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi și doream, noi, copiii, să facem la fel pentru țara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată, pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare.

— Vedeţi la conducerea României un om cu caracter, care să-şi iubească ţara. Nu sunt cuvinte prea solemne, prea mari? Unde pot fi găsiţi astfel de oameni?

— Demnitatea provoacă demnitate, iar conducerea ţării se impune prin virtute şi nu prin impostură, rea-credinţă şi manipulare.

Pentru această ţară, unii au fost gata să sufere şi să-şi dea viaţa. Nu pentru hambare pline au luptat Gheorghe şi Ion ai noştri, ci pentru dreptate şi demnitate!

Există în România oameni formidabili, tineri în special. Iubeşte-i şi ei îşi vor iubi ţara, fiind dispuşi să i se dedice chiar şi cu preţul vieţii.”

Ei, da, vorbim despre patriotism!!

„— Întrevedeţi, alături de mulţi futurologi, marea criză alimentară şi a apei. Cum ar putea trece România prin aceste două crize? Vorbiţi de solul fertil (adevăratul aur al României) şi de apă. În context, vă dau de ştire că Chevron forează după gaze de şist în Dobrogea, unde profesorul Zamfirescu de la Universitate a identificat un fluviu de apă dulce cât Dunărea, de la Balcic la Mamaia şi mai la nord. Nu va fi pusă această resursă în pericol?

— Criza apei şi a hranei din zona anilor 2020 va fi mult mai serioasă şi mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? Aceasta este întrebarea. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub munte, ci stratul subţire de sol fertil, la care se adaugă apa şi condiţiile geomorfologice excepţionale ale ţării noastre. Ţara este un organism viu şi trebuie tratată ca atare, adică integral, la fel cum viziunea integrală trebuie să prezideze modul de a concepe măsurile de prevenţie şi de asigurare a sănătăţii umane. Integral se gândesc şi problemele ţării. Politic vorbind, e nevoie să ştii să cânţi la orgă, adică pe mai multe claviaturi simultan. Pentru că o decizie greşită se poate răsfrânge negativ în alte locuri. Prevenţia, anticiparea ne stau la îndemână.

Cunosc resursa uriaşă de apă care se varsă la câţiva km în mare. Sigur că poate să fie afectată, şi încă grav, dacă se permite această afacere extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieţii. Este un exemplu tipic de acţiune de-a dreptul criminală a unei corporaţii.

Wall Street-ul este numai minciună, lipsit de strategie şi de viziune, un uriaş cu picioare de lut. Exemplul Californiei este grăitor în acest sens: deşi în ultimii doi ani în toată California persistă o secetă devastatoare, politicul a permis demararea forărilor pentru gaze de şist.”

Actualii de la putere trebuie să coștientizeze că (cel puțin unii din ei), în 2020 (probabil), vor fi tot pe-aici. Și că vor trebui să dea socoteală!!

„— De ce vedeţi în comerţul pe apă comerţul viitorului?

— Energia este una din cele trei mari teme ale omenirii în următoarea perioadă. Linia de comerţ cu Asia se poate realiza prin România simplu şi eficient. Portul Constanţa, port la doua mări, Marea Neagră şi Caspica, este mai important decât aeroportul Otopeni. Cine va stăpâni comerţul pe mare, în viitor va stăpâni lumea economică.

— Care sunt atuurile în dezvoltarea României? Apă, munţi, sol, păduri? Capitalul natural?

— România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil ca să fie păstrată fără luptă!

Ştiinţific, din 9 regiuni biogeografice, România deţine 5, având cea mai importantă ecoregiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sunt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari sunt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur.

Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale. Şi în special de baza genetică pură pe care o are, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220.000 de ha de pădure, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, aflat cu predilecţie în Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure.

Sub acest aspect, România se înscrie în zona marilor negociatori, fiind un potenţial multiplicator genetic pentru ţările care au doar resurse financiare dar nu şi pe cele naturale. Sau au pădure dar nu au codru. Lumea occidentală este disperată să aibă hrană şi apă de foarte bună calitate pentru cetăţenii ei. Doar astfel îşi asigură continuitatea ca neam. Toţi sunt conştienţi de pericolul alimentaţiei industriale, plină de E-uri şi aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le poate trata.

— Între factorii care subminează identitatea românească şi viitorul naţiunii române aţi numit distrugerea ţărănimii. Ce mai reprezintă ţăranii în viaţa economică şi culturală? Mai sunt ei un element identitar al românilor?

— Veşnicia s-a născut la sat, spunea Blaga. Ţăranul român reprezintă gena autentică a civilizaţiei mileniului actual. El reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale, care încearcă cu disperare să-şi îndrepte nesăbuinţele trecutului.

Ţăranul român a fost în mare parte distrus de febra consumistă şi de supermarketurile care s-au înmulţit enorm la nivelul întregii ţări.

Apoi a fost redus la tăcere, fiindu-i atacat cadrul natural, de care depinde existenţa sa. S-a vândut pe nimic resursa naturală primară, țăranul nostru a fost jefuit pur și simplu.

Prin urmare, eu nu aş promova industria alimentelor bio, ci gospodăria ţărănească tradiţională. Prin ea am ajunge la bio în mod natural. România ţară bio! Cu ea aş cuceri lumea toată!

Roşia românească – cultivă această roşie în Germania. Pune-l pe neamţ să o facă! Ei bine, nu poate, cu toată tehnologia lui, pentru că pământul ţării noastre este cel mai roditor. Şi, peste asta, este un pământ sfânt.

Dacă se pune la punct agricultura ţărănească tradiţională, exporturile de grâne româneşti se vor face nu pe bani ci contra aur.

— De ce nu sprijină băncile ţărănimea?

— Cum să sprijine băncile esenţa dezvoltării noastre, când peste 80% din ele sunt străine? Nu au nici un interes să o facă. Decapitalizarea băncilor româneşti s-a făcut cu bună ştiinţă.

Dezbaterea politică cea mai frecventă din societatea românească este cea legată de putere. Problema este că, atunci când deţii puterea şi nu ştii ce să faci cu ea sau nu ai cu cine să faci ceea ce ţi-ai propus, se intră în impas. Ieşirea din această dilemă nu poate fi dată decât prin cultivarea profesionalismului autentic.

Acelaşi lucru este valabil şi în cadrul sistemului bancar. România este poligon de încercări pentru sistemul bancar internaţional. La filialele din ţara noastră băncile-mamă trimit cadre de conducere slab pregătite profesional, dispuse la experimente, care duc o politică de jecmănire a populaţiei şi nu de dezvoltare.

România ar trebui să aibă o instituţie de credit agricol, aşa cum a propus Take Ionescu în documentul „România în anul 3000“, încă din 1920. Ce oameni, ce viziune, ce dăruire faţă de ţară!

Dar şi dezvoltarea agriculturii, chiar şi tradiţionale, ţine de ansamblul economic, de o creştere moderată/fezabilă, fără a strica echilibrele macroeconomice, susţinută de un buget naţional multianual gândit pe termen lung. Apoi de investiţii necesare pe termen scurt în infrastructură şi tehnologie. Fără investiţii, scade competitivitatea și economia moare. Iar investiţiile pot fi stimulate simplu, reducând impozitul pe profitul reinvestit.

Cheia succesului economic stă în productivitatea muncii şi în exploatarea sustenabilă a multiplelor noastre resurse. România ar trebui să aibă ca opţiune clară profesionalizarea forţei de muncă.”

Deci: cât de gre e să se înțeleagă că adevărata valoare este cea dată de PĂMÂNT și de RESURSELE NATURALE ale țării, și nu de alte lucruri! Păstrați o tablă de valori corectă în mentalul colectiv al acestui popor, stimabililor!

„— Cum ar trebui să sune şi ce puncte ar trebui să alcătuiască Strategia de dezvoltare a României?

— În primul rând trebuie să gândeşti Adevărul, să spui Adevărul şi să iubeşti Adevărul. Civilizaţia este fructul muncii şi efortului, al cunoştinţelor şi învăţării. Decadenţa se instalează atunci când ele încetează să devină virtuţi.

Cheia succesului în dezvoltarea ţării stă în dragoste, unire, întărirea familiei şi micul producător. Restul sunt detalii.

Insist pe rolul familiei în societatea de azi. Vigoarea tineretului se trage din rădăcinile din familie. Dacă familia este sănătoasă, creştină, unită, atunci şi societatea va fi la fel.

Strategia ţării se poartă în inimă şi are câteva puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării şi dezvoltării cu implicarea universităţilor. 3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naţionale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Şi sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro. 4. Dezvoltarea căilor de transport. O ţară curată şi îngrijită. 5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în avantaj de nişă economică: agricultura românească – cu scopul final de a asigura independenţa alimentară a ţării. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional. 7. Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă.

România deţine azi Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD), document elaborat conform cerințelor UE şi prezentat oficial în 2008. Nu s-a pus în practică nici o propoziţie din acest document realizat pe parcursul unui an, completat și îmbunătățit prin dezbatere publică, însuşit şi aprobat oficial de guvernul de la acea vreme. SNDD este un pas spre civilizaţie, este strategia interesului comun, care ar trebui să primeze asupra confruntărilor politice şi momentelor electorale.

SNDD stabileşte cadrul de manifestare a ambiției de dezvoltare, care nu poate fi programată şi garantată decât pe termen lung şi numai dacă structura şi funcţionalitatea sistemului socio-economic sunt dimensionate şi adaptate continuu la configuraţia şi capacitatea de suport a capitalului natural accesibil. Pe aceasta ne fundamentam obiectivele, care sunt şi trebuie să fie integratoare. Ideea dezvoltării durabile este incompatibilă cu ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii aproape 25 de ani. Este o incompatibilitate sistemică. Asistăm doar la acţiuni post-factum, menite să repare deficiențele constatate, fără a fi bazate pe previziuni care să le modeleze şi preîntâmpine. Dificultăţile în elaborarea documentului nu au constat în introducerea de idei noi, ci în efortul de a scăpa de cele vechi.

Un ultim aspect esenţial este politica demografică, neglijată total de toate forţele politice din ţară: România se află într-un declin demografic prelungit, cu deteriorarea structurii pe vârste a populaţiei, scăderea natalităţii şi accentuarea procesului de îmbătrânire. Recensământul din 2011 este foarte discutabil ca date şi organizare, dar chiar și așa cifrele sunt grăitoare. Pierderea demografică a însumat, între 1990 şi 2014, peste 3 milioane de oameni.

— Unii politicieni i-au îndemnat pe români să părăsească România, să muncească în alte ţări. Ce consecinţe are aceasta hemoragie de forţă de muncă peste hotare?

— Avem o migraţie continuă. În Italia s-ar afla în prezent peste 2 milioane de români, iar în Spania 1,5 milioane, potrivit datelor oficiale ale guvernelor acestor ţări. Ţara a rămas nelucrată şi abandonată. În 24 de ani, România a pierdut mai mult de 3 milioane de locuitori dintre cei mai buni.

Aceasta a făcut să avem 19 milioane de cetăţeni acum, iar consecinţele pe viitor, dacă nu se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.”

E clar, domnu’ Băsescu?

„— V-aţi opus economiei extractive. Guvernanţii actuali se grăbesc să demareze o mulţime de proiecte miniere, crezând că asta va genera dezvoltare şi locuri de muncă. Ce propuneţi în schimb?

— Pe plan economic, avem nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii, încurajarea iniţiativei antreprenoriale, identificarea unor noi resurse de dezvoltare, inclusiv prin parteneriate public-privat, sprijinirea formulelor asociative „la firul ierbii“ pentru crearea de locuri de muncă stabile şi bine remunerate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 moguli în agricultură ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci?

Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine!

Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de Euro. Dar se vrea aşa ceva?

S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un dialog real, de o conciliere naţională. Dar aceasta înseamnă respect şi voinţa sinceră de a ajunge la un consens rezonabil. Solidaritatea nu se clădeşte la ordin ci din convingerea că soluţiile propuse sunt bune pentru ţară şi pentru oamenii ei.

— Ce înseamnă „Statul român s-a privatizat“?

— Statul român de după 1990 s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea înainte de 1989 controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-și prin „privatizare“ ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România!

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

Asta e! Pe asta se mizează! Pe lașitate… Ar fi cazul să mai și explodeze mămăliga, măcar uneori!

„— Cum vedeţi şcoala, educaţia în general? De ce nu mai contribuie aceasta substanţial la întărirea statului? Ce nivel au profesorii? Astăzi, „toţi politicienii noştri sunt profesori“. Ce părere aveţi despre şcolile/universităţile private?

— Educaţia înseamnă să inspiri mintea, nu să încarci capul!

Dascălul adevărat nu livrează informaţie ci plămădeşte copilul, viaţa lui, ţara şi neamul românesc. Copilul este izvorul bucuriei din care putem bea toţi, trebuie prin urmare să investim tot ce avem în tânăra generaţie a ţării.

Or, conducătorii vremelnici ai României au distrus ţara. Iar puţinii profesori adevăraţi pe care îi mai avem au mâinile legate.

Şcoala românească actuală este o ruşine. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă ai educaţie performantă eşti, ca popor, liber. România este un vultur închis într-o cuşcă în care nu poate să-şi întindă aripile să zboare.

„Cum arată astăzi şcoala va arăta mâine ţara“, spunea Spiru Haret în 1895. Calitatea educaţiei este condiţia de bază pentru ca România să-şi asigure un loc în cursa civilizaţiei contemporane. Educaţia şi formarea profesională reprezintă baza dezvoltării ţării, alături de întărirea familiei, pentru că avem nevoie de un pol moral.

„Ţinta cea mai înaltă a educaţiei e să formeze caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă“ spunea Simion Mehedinţi. Şcoala muncii, seriozitatea şi conştiinţa lucrului bine făcut trebuie să înlocuiască improvizaţia şi superficialitatea.

În orice scenariu de viitor, cheia succesului rezidă în factorul uman, prin modernizarea accelerată a învăţământului, cercetării, sistemului de sănătate, prin prevenție. O populaţie sănătoasă, bine educată şi informată este chezăşia funcţionării instituţiilor democraţiei. Numai astfel ea devine imună la intoxicare şi manipulare.

Universităţile particulare ar trebui desfiinţate, fără excepţie. Sunt doar o industrie de diplome fără acoperire, urmărind doar profitul şi spălarea creierelor. Au fost viciate, evident, şi universităţile de stat. La Medicină, înainte de ’89, se tragea linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră şi cu 4. Cum să mai comentezi aşa ceva?

Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama ta este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale? Ca să nu mai vorbim de implicaţiile în viaţa de zi cu zi: un şcolar de 35 de kg trebuie să poarte în spate un ghiozdan cu manuale şi caiete alternative de 7-9 kg. Dacă distrugem coloana vertebrală a copilului şi îi periclităm sănătatea putem oare invoca o coloană vertebrală şi o sănătate alternative? Dar cărui agramat care conduce azi îi pasă…?

Mai toţi politicienii noştri sunt „profesori“ – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru Haret, ca să obţii titlul de profesor treceai prin examene foarte dure, trebuia să înveţi pedagogie, iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi, România este ţara cu cele mai puţine ore ţinute în afara sălilor de clasă, în muzee, institute ştiinţifice şi de cercetare etc. Interesul elevilor creşte proporţional cu noutatea, la care se adaugă varietatea formelor de predare – lucru valabil peste tot.

Diferenţa dintre nivelul de pregătire al elevilor buni şi al majorităţii este imensă. România are rate îngrijorătoare de abandon la nivel gimnazial şi liceal, cu toate că învăţământul obligatoriu este de 10 ani. Învăţământul superior scoate pe bandă rulantă absolvenţi interesaţi doar de diplomă. Se citeşte foarte puţin. 1,5% din adolescenţi citesc cel mult 2 cărţi /an. Camera Deputaţilor a votat 28 de milioane de euro pentru cumpărarea de stick-uri de memorie, în condiţiile în care 50% din şcoli nu au apă caldă şi căldură. Totul este absurd în România!

Rezultatele excepţionale care mai apar sunt datorate elevului, deci studiului individual, şi nu sistemului de învăţământ, care nu favorizează vârfurile, valorile intelectuale reale – ba chiar se teme de ele. Bursele sunt acordate în funcţie de cât de bine se fofilează studentul în sistem şi nu după capacităţile sale deosebite.

— Analizând sfertul de veac de când ne-am cucerit libertatea, ce puteţi spune? Am câştigat sau nu libertatea? Am ajuns să iubim competiţia între valori, libertatea de a alege? Câtă responsabilitate există în sânul clasei politice?

— Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţara asta se ascunde frauda şi manipularea cea mare.

România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara.

Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.”

Noțiuni prea complicate? Cu bănuțu’ e mai simplu?

„— La capitolul „realizări“, în cei 25 de ani de democraţie consemnăm alarmaţi retrocedările de proprietăţi, făcute pe baza legii restitutio in integrum. Cât s-a retrocedat? Unde a fost statul care avea menirea de a-şi apăra valorile? Cine este vinovat pentru retrocedările barbare? Care este situaţia în alte ţări?

— „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, spunea părintele Arsenie Boca.

Pentru pământul ţării eroii neamului şi-au dat viaţa, iar contemporanii noştri îşi vând sufletul pentru un pumn de arginţi.

Instituţia proprietăţii este dinamitată în România. Democraţie fără proprietate privată nu există, iar proprietatea privată fără instituţia care să o înregistreze și să o apere, şi anume cadastrul general, nu există nici ea. România are demonocraţie, nu democraţie. Cadastrul general, în special partea lui economică este instituţia cheie care stabileşte valoarea şi pune disciplină în proprietăţile existente în ţară. De 25 de ani nu a fost pusă ordine în cadastrul general pentru că este nevoie de haos. Unde este haos este şi interes, pentru că în toţi aceşti ani statul a retrocedat păduri, terenuri, ape, clădiri în valoare de peste 60 de miliarde de euro. Legea 247 si Legea 1 din 2000 au distrus pădurile ţării. Încă mai sunt valabile ordonanţe ale lui Horthy din 1940.

România se află sub dictatura corporaţiilor fără patrie, având conducători corupţi pentru a fi dirijată foarte uşor.

— Cum vedeţi proiectele Roşia Montană şi gazele de şist? Cât vor ajuta ele, în caz de realizare, economia românească?

— În primul rând, nu sunt proiecte ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în stransă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum.

Sunt proiecte antinaţionale şi jefuitoare de suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în război, român contra român, în propria lor ţară. Nu au nici o substanţă ştiinţifică şi sunt total non-ecologice şi distrugătoare de vieţi prin consecinţele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta, dar eu vă spun un lucru: aceste intenţii nu se vor pune în aplicare. Punct.

Şi Roşia Montană, şi Pungeştii sunt pământ românesc şi aşa vor rămâne! Iar cei ce le apără sunt eroi. Nu vorbesc de ecologie aici, n-am ce vorbi, eu discut despre pământul meu, care nu este al generaţiei mele ci al urmaşilor mei şi al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul vecilor!

„De la Nistru pân-la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate“ – Doina lui Mihai Eminescu, o citeam în taină înainte de evenimentele din ’89 şi o citesc acum ca să văd imaginea României actuale.

Cea mai jalnică este prestaţia clasei politice. Pe 2 decembrie, la Pungeşti se loveau românii pe români cu ciomegele, dar în Bucureşti era bal cu toalete de mii de euro purtate de cocotele politice şi corporatiste. Este greţos!

Şi un ultim aspect. Unde este poziţia BOR faţă de situaţia de la Pungeşti? Cum au fost susţinuţi cei câţiva preoţi şi monahi care s-au opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al clerului.

— Pământul țării este de vânzare? Se pare că politicienii și mulți români nu au nimic împotriva cumpărării pământului de către străini.

— Pământul ţării este sfânt prin eroii, martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, spunea părintele Iustin Pârvu. Nu este de vânzare nimănui şi nicicând. Cu toate acestea, de la 1 ianuarie, politicienii români au dat drumul să se vândă pământul ţării! Dacă nu iubesc glia străbună şi nu au lucrat niciodată pământul, cum să-l apere? La fel este şi cu oamenii: îţi dai afară copiii din casă? Este o luptă teribilă pentru putere.

Or, o ţară care are 12% analfabeţi şi încă până la 20% analfabeţi ştiinţific, persoane care citesc dar nu înţeleg nimic, este uşor de manipulat. Guvernanţii au nevoie de o masă amorfă care să pună ştampila pe buletinul de vot; în acest scop populația este instrumentată să răspundă pavlovian la pomeni electorale gen ulei, zahăr şi pui.

— Ce alte elemente sapă la rădăcina fiinţei naţionale? Ce înseamnă „Românii au uitat să trăiască vertical“?

— Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Au cumpărat conştiinţa omului cu 1 kg de făină şi de orez şi cu 1 litru de ulei. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc.

Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi?

Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc“, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită.

Pentru menţinerea verticalităţii familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.

Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instruirea armatei. Mamele noastre au fost printre cei mai puternici eroi ai ţării. Mamele creştine, mucenicii din închisori şi eroii de prin munţi au ţinut verticalitatea neamului. Eroii noştri martiri ar trebui canonizaţi, declaraţi sfinţi, începând cu Mihai Viteazu, Valeriu Gafencu şi Arsenie Boca. Apoi ar trebui oprite avorturile şi scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualităţii şi orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiţii nenegociabile dacă vrem să ne mai păstrăm verticalitatea ca oameni şi trăinicia ca neam.

— Cum traduceţi fraza: „România este o ţară condamnată la neputinţă, pentru a fi exploatată“? Ce este „criza de încredere“?

— Statul nu pune în practică ce spune, sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop necreştinesc şi anticreştin.

Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român“ este în Occident un calificativ depreciativ şi nu denumirea unui neam demn de stimă.

Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială.

Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească. Este dreapta răsplată a creştinilor care nu au putut să fie creştini. Dacă românul ar sta la rând să facă fapte bune, aşa cum stă la rând la sfintele moaşte, ar fi bine. Dar nu se întâmplă astfel!

Nu-ţi face semnul crucii înainte de a fi sigur că poţi purta povara ei pe umerii tăi!”

Nici nu mai poți comenta…

„— Cum traduceţi fraza: „Statul şi-a abandonat cetăţenii, iar cetăţenii şi-au abandonat statul“?

— Statul, fiind luat ostatec de grupările mafiote, nu se mai interesează de binele public decât prin măsuri populiste, iar cetăţenii se mulţumesc, marea majoritate, cu pâine şi circ, dar şi cu portiţele, special lăsate în economia neagră şi gri care, practic, ţin ţara să nu se prăbuşească.

Pentru Legea lui Dumnezeu nu ne luptăm, dar pentru un trai uşor şi salarii grase o facem! Un popor care pretinde că 87% dintre fiii lui sunt creştini ortodocşi! Unde este datoria noastră de a fi străjerii neamului? Chiar nu mai sunt bărbaţi viteji în ţara noastră? Unde este biserica luptătoare a neamului în asemenea momente grele? Biserica oficială este pângărită şi biserica ascunsă este prigonită!

Cei care conduc sunt cei care au mai condus. Cum spunea Eminescu: „alte măşti, aceeaşi piesă, / alte guri, aceeaşi gamă“.

În loc să înstrăinăm resursele ţării, hai să construim câmp de lucru pentru oameni și să înflorească o țară întreagă!

— Care este nădejdea dv. în refacerea României? Cum vedeţi viitorul ei?

— Nădejdea să ne fie ancoră în viaţă!

A fi descendent dintr-un popor de eroi şi de martiri nu poate decât să dea încredere în viitor. Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie şi nu spectacol ieftin. Noi NU suntem urmaşii Romei, dar suntem urmaşii lui Decebal şi ai lui Mihai Viteazu, şi ai lui Ştefan cel Sfânt, şi ai martirilor Brâncoveni.

Cum vrem să fim cunoscuţi în istoria lumii? Ca un popor letargic sau ca o naţie de viteji şi oameni drepţi? Depinde de noi şi de atitudinea noastră, de grija faţă de aproapele nostru. La ora actuală, în ţară este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloșia clasei politice, dar nu ies în stradă pentru unire şi schimbare. Prostiei și aroganței celor care conduc pentru simplul fapt că sunt membri de partid trebuie să li se pună, hotărât, opreliște. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală.

Virtuţile poporului român, cei de la talpa ţării, sunt mult mai înalte şi, în acelaşi timp, cu adevărat patriotice şi naţionale faţă de cele ale clasei politice conducătoare. Iar conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie!

Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti în Hristos cel Viu şi Biruitor. Trebuie doar să îndrăznim!”

Un interviu pe gustul meu!

Sursa: gandeste.org

Anunțuri

Înstrăinarea pământului. Vom rămâne fără țară.

Avertismentul Profesorului Corneliu Turianu: PĂMÂNTUL – „MONEDA FORTE” A ROMÂNULUI


Foto: Mihai Andrei

Între scandalurile create și contra-create, gen diversiunea „Para-Imunității” Parlamentului (aranjată de Hrebenciuc, Rus și Toader pentru a-l servi pe Băsescu) vs. Comisia „Călărași” și futilele demonstrații eco-anarhiste de week-end, România pierde esența problemelor care o afecteaza aproape incurabil, în ultimele sale clipe de dinaintea unei prefigurate intrări în comă profundă. Printre cele mai grave, la fel ca „descentralizarea” și „regionalizarea”, se numără Înstrăinarea Pământului, act pentru care presează atât Băsescu și ai lui – prin „tichia de mărgăritar” a chelului de la Cotroceni, cu „aderarea la Schengen” (pentru ce?) – cât și alianța trădătoare aflată la putere. Ce ne vom face, nu știm. O soluție este cea pe care o prezintă economistul Radu Golban fără a o spune răspicat însă – ieșirea din UE, noua URSS. Astăzi a devenit o certitutine că Uniunea Europeană se constituie în plan real drept un eșec din punct de vedere al construcției democrației participative cât și drept un vector anti-național periculos pentru viitorul Europei și cu trimitere clară la modelul „poporului sovietic”. Din punct de vedere economic, pentru România a constituit un dezastru comparabil cu anii de Sovrom care ne-au secătuit resursele sub bocancul Armatei Roșii, în timpul ocupației sovietice a țării. Acum, când Iliescu, Roman și companiile lor au ras industria și agricultura lui Ceaușescu – aflate ambele la un nivel respectabil în Europa – am devenit o piață de desfacere pentru gunoaiele alimentare ale Europei modificate genetic. Din punct de vedere moral, în România, Rusia, cu retorica ei național-conservatoare, începe să câștige teren, fără să tragă nici un glonț, în fața atacurilor la identitatea națională și scârboșeniilor anti-umane impuse ca „politice corect” de mafia homosexuala de la vârful UE sau diverși reprezentanți extremiști ai unor grupuri etnice minoritare care dictează din SUA servitorilor lor de la București. În acest context, facem apel la trecut și pentru că azi nimeni nu mai vorbește. Practic, chiar nimeni nu mai vorbește – în oglinda deformatoare a realității care este mass-media – despre problemele reale ale României.

După ce am prezentat conferința Ligii Studenților în Înstrăinarea pământului – cel mai grav atentat la adresa României, semnalat din 1997 de profesorii Ilie Bădescu și Corneliu Turianu, DOCUMENT DE DAT MAI DEPARTE, astăzi publicăm un interviu remarcabil pe aceeași temă, realizat trei ani mai târziu, în anul 2000, cu profesorul Corneliu Turianu, din care putem desprinde câteva linii de apărare valabile și azi. Dl. profesor Turianu milita în anul 2000 împotriva modificării Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine prin introducerea unui nou articol cu următorul conţinut: ,,Art. 30 (l) – Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi, oricând pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate.”, considerând că acest articol este neconstituțional. De ce ar fi astăzi „constituțional” – prin vânzarea pământului direct către străini, preconizată de la 1 ianuarie 2014 – ceea ce era anti-constituțional ieri. Ne-am schimbat țara între timp? Trăim pe altă planetă și nu știm noi?

Profesorul Turianu: „Constituţia actuală, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interzice categoric vânzarea pământului către străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă. Şi legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Dacă se dorea o lege bună, nu trebuia decât să se reactualizeze legislaţia de dinainte de 1944 şi aveam din nou cea mai bună legislaţie din Europa, o legislaţie cu specific românesc. Şi mi-aş permite ca, în acest context, să-l citez pe apreciatul sociolog Ilie Bădescu, care, în cadrul unei salutare dezbateri-semnal de alarmă pe această temă, organizată de Liga Studenţilor şi A.S.C.O.R., a dezvăluit că, într-o discuţie purtată cu câteva personalităţi româneşti, o distinsă reprezentantă a Europei, doamna Karen Fog, a făcut următoarea mărturisire: „Este păcat că în România dezbaterile despre integrare se limitează la alinierea legislaţiei şi a standardelor la cele comunitare, dar nu se discută problemele de fond. Aceste probleme sunt evitate. între altele, legislaţia trebuie adaptată nu numai la exigenţele comunitare, ci şi la nevoile României însăşi.” Iată, deci, că până şi înalţi demnitari europeni încearcă să ne deschidă ochii şi ne atrag atenţia că noi nu mai ştim să ne respectăm.”

Domnia sa mai arată că primii care au încălcat Constituția României în acest sens au fost tocmai cei care trebuiau să o apere, în țară și în străinătate. Astfel, precedendul vânzării unei suprafețe de pământ românesc unei firme străine s-a realizat în 1999, cu aprobarea serviciilor (i)responsabile, a fost creat printr-o Ordonanță de Urgență, cu nr. 12/1999, „privind schimbul terenului în suprafaţă de 5.000 metri pătraţi, situat în Bucureşti – România, aflat în domeniul privat al statului şi în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, cu construcţia şi terenul aferent situ­ate în Berlin – Germania, proprietatea firmei germane Tercon Bau GmbH – Projectan-Wicklung”, pentru construcția ambasadei României la Berlin. Din discuția specioală dar foarte agreabilă de mai jos aflați și ce țări europene nu își vând pământul către străini. De ce o face România? (V.R.)
Ramane valabil indemul Ziaristi Online: Cititi si dati mai departe!
Caietele ALOR – Prof Corneliu Turianu – Ziaristi Online
Alianţa pentru Lege şi Ordine din România (A. L. O. R.)

Prof.univ.dr. CORNELIU TURIANU

PĂMÂNTUL – „MONEDA FORTE” A ROMÂNULUI

Interviu realizat de CĂTĂLIN TACHE, secretar general al A.L.O.R.

Editura Fundaţiei „România de Mâine” Bucureşti, 2000

I.S.B.N. 973-582-225-3

Algoritmul lui Luca şi Matei

– La atâţia ani de la Revoluţie, multe zone agricole încă duc cu gândul la peisajele selenare, fostele CAP-uri arată mai ceva ca Dresda după bombardamentele Aliaţilor, tractoarele sunt atât de rare încât curând vor ajunge apreciate piese de muzeu. Blestemul pământului încă îl loveşte nemilos pe ţăranul român. Fraţii nu îşi mai vorbesc între ei, vecinii îşi dau cu sapa unul altuia în cap, politicienii aproape că dau în apoplexie certându-se vârtos pe această temă. Şi atunci, la ce bun această restituire a pământului?

– Într-adevăr, necazurile se ţin, încă, scai de capul bieţilor ţărani. Situaţia agriculturii este pur şi simplu dezastruoasă, iar conflictele, inevitabile unui asemenea proces complicat cum este cel al împroprietăririi, sunt tot mai violente. Dar, dacă vedem doar jumătatea goală a paharului, nu vom ajunge niciodată la liman. În primul rând, a stopa acest proces de restituire a pământului ar fi o mare pată morală pe obrazul generaţiei noastre. Nu avem voie să uităm, şi nici nu pot concepe aşa ceva, că mulţi dintre cei de dinaintea noastră, părinţii şi bunicii noştri, au preferat să moară decât să renunţe de bunăvoie la bucata lor de pământ.A restitui proprietăţile agrare confiscate de comunişti în 1948 este un act de elementară dreptate. În plus, nu putem trece cu vederea nici angajamentele internaţionale ale României în acest domeniu. Este vorba de rezoluţia iniţiată de domnul Adrian Severin, rezoluţie însuşită de Consiliul Europei în iulie 1996, dar şi de rezoluţia aceluiaşi for de la Strassbourg, din aprilie 1997, cu prilejul suspendării jenantei monitorizări impuse României încă din momentul aderării sale la Consiliul Europei. Această recomandare prevede în mod expres obligaţia României de a modifica Legile nr. 18 din 1991 şi nr. 112 din 1995, în sensul restituirii în întregime a bunurilor imobiliare naţionalizate, confiscate sau expropriate în perioada regimului totalitar comunist sau, dacă acest lucru nu este cu putinţă, acordarea unor compensaţii echitabile. De asemenea, să nu uităm că această recomandare a fost primită cu entuziasm şi aplauze de către reprezentanţii tuturor partidelor româneşti prezente la Sesiunea Adunării Parlamentare Europene din primăvara acelui an.

– Bun, lucrurile sunt clare. Dar, totuşi, ce ne facem cu marii moşieri? Va ajunge din nou agricultura ţării la mâna câtorva latifundiari ?

– Să fim serioşi! Este drept, în ultimul timp, se vântură tot mai des imaginea câtorva moşieri pe post de „bau-bau”, care vor lua tot pământul ţârii. În nici un caz nu se va întâmpla aşa ceva, căci marii moşieri vor continua să fie rarităţi. De altfel, algoritmul calculării numărului marilor moşieri funcţionează pe deplin după cunoscutul principiu „Cei patru arhangheli au fost trei: Luca şi Matei”. Dar, pentru a avea o imagine clară, să vedem mai întâi care era situaţia proprietăţilor agricole înainte şi după reforma agrară a Guvernului Petru Groza. Potrivit monografiei Ţara noastră, publicată de academicianul Ion Simionescu, marele nostru geograf, în Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, în anul 1940, situaţia terenurilor proprietate privată se prezenta astfel:

  • proprietăţi de până la 5 hectare – 28%
  • proprietăţi între 5 şi 10 hectare – 20%
  • proprietăţi între 20 şi 50 hectare – 8%
  • proprietăţi peste 50 hectare – 17%

Din situaţia proprietăţilor agricole existente înainte de aplicarea Reformei agrare din 1945, situaţie preluată din Istoria României, Crestomaţie, volumul IV, Epoca contemporană, editată de Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, în anul 1983, rezultă că, imediat după cea de-a doua conflagraţie mondială, existau 9250 de proprietari care ar fi putut revendica 50 de hectare, respectiv un total de 462.500 de hectare şi 143.375 proprietari care aveau între 10-50 de hectare, respectiv un total de 2.065.450 hectare. Deci, atât de controversatul restitutio in integrum priveşte proprietăţile de până la 50 de hectare, limită considerată de toţi specialiştii ca mijlocie. Şi atunci, normal că eticheta de „fundamentalişti” pusă de unul sau de altul apărătorilor dreptului de proprietate mi se pare exagerată… Mai mult chiar, eu consider că în cazul restituirii pământului la un plafon maxim de 50 de hectare este vorba de o propunere cât se poate de raţională, extrem de moderată şi de concesivă. Este absurd să intri în panică pentru că de acum înainte vom avea o puzderie de proprietăţi de 50 de hectare. Câţi dintre deţinătorii proprietăţilor de 50 de hectare din anii ’45-’48 mai sunt astăzi în viaţă pentru a putea revendica suprafaţa maximă? În cel mai fericit caz, câteva zeci. Să zicem câteva sute, dar nici nu sunt atâţia. Ceilalţi sunt urmaşi, succesori, într-un cuvânt, moştenitori. Şi, prin împărţirea proprietăţilor de atunci de până la 50 de hectare între moştenitorii de azi, prea puţini vor putea spera la mai mult de 10-15, maximum 20 de hectare. Proprietarul care avea atunci 50 de ani are astăzi peste o sută de ani. Dumnezeu să-l odihnească! Mai bine zic să-l ţină sănătos, dacă mai este în viaţă. Iar succesorii săi sunt din ce în ce mai mulţi prin curgerea vremii. Copiii proprietarilor de atunci au, la rândul lor, copii, oameni în toată firea, toţi cu vocaţie succesorală. Ei şi copiii lor. Aceşti urmaşi vor trebui să se descurce între ei potrivit regulilor devoluţiunii succesorale din Codul civil, iar aceste reguli sunt stricte şi nicidecum la latitudinea unuia sau altuia dintre moştenitori . Deci, regula este că pământul se restituie unei mase de succesori, ceea ce înseamnă, evident, o cotă cât mai mică pentru fiecare. Proprietăţile de 50 de hectare vor fi „rara avis”. Mai mult chiar, cred că putem număra pe degetele de la o singură mână situaţiile fericite în care sunt în viaţă ambii soţi, proprietarii originali. Dacă, însă, în viaţă este doar unul dintre ei, nici măcar acesta nu poate spera la 50 de hectare, întrucât, este ştiut, Legea nr. 319 din 1944, încă în vigoare, acordă soţului supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei câtime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care soţul vine în concurs. În aceste condiţii, spaima că vin moşierii, că restauraţia fâlfâie din aripi reprezintă doar vorbe goale, bune numai pentru a suci minţile credulilor şi a întreţine confuzii exploatabile politic.

– Şi în proiectul dumneavoastră legislativ pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar v-aţi bazat pe nişte calcule „nemţeşti”. De unde această rigurozitate strictă, fără loc de „lasă-mă să te las?”

– Pentru mine, ca fost magistrat, scopul unei legi este să asigure împărţirea dreptăţii. Or, în momentul de faţă, aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rol prin tribunale reprezintă abuzuri sau nereguli în aplicarea Legii 18: procese între stat şi cei îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate. Tocmai ambiguităţile existente în redactarea actualei legi şi aplicarea trunchiată a literei – bune – a legii sunt cauzele care au condus la această avalanşă de procese. De aceea, în iniţiativa mea, eu am propus, în primul rând, asigurarea rigurozităţii ştiinţifice a legii. Acesta este fundamentul real al sistemului; apoi, o normă nu trebuie aplicată la ceva care nu există.

– Mai concret?

– Eu nu am făcut decât să corectez câteva articole din Legea fondului funciar. Nu m-am încurcat cu articole în care sunt redate chestiuni de principiu. Este inadmisibil ca, la ora actuală, după ce s-au făcut mii de împroprietăriri, să luăm de la început nişte raporturi juridice deja închegate. Altfel spus, legea modificată va trebui să intre în vigoare, luând situaţia aşa cum este, la zi. Nu se poate reveni, nu se poate anula tot ce s-a făcut până acum. Să li se reconstituie oamenilor drepturile de proprietate pe fostele lor suprafeţe de teren. Or, aici, excepţia a fost asumată ca regulă. Ei au fost împroprietăriţi cu titlu de excepţie pe fostele amplasamente şi de aici a intervenit toată această bulibăşeală. Deci, proiectul de lege iniţiat, atunci, de mine viza, în principal, reconstituirea proprietăţii pe fostele amplasamente. Pentru că eu am mers pe o variantă mediană: am susţinut restituirea pe moştenitor (şi nu pe familie), în limita a 50 de hectare şi în funcţie de cât a avut iniţial autorul. Adică, dacă autorul a avut mai puţin de 50 de hectare, moştenitorii nu vor primi în total decât exact cât a avut acesta. La fel, dacă autorul a avut mai mult de 50 de hectare, moştenitorilor nu li se va restitui decât în limita a 50 de hectare. Dar, intrăm în nişte lucruri pe care le-am discutat deja.

– Mi-aţi mai putea da un exemplu concret din ceea ce aţi numit „bulibăşeala” provocată de unele prevederi ale faimoasei Legi 18?

– Cum să nu ! Cel mai potrivit exemplu este acela că, în legea actuală, pentru pământurile care au fost în patronajul lAS-urilor nu se dă pământul în natură: oamenii îndrituiţi devin acţionari, în limita celor 10 hectare, la societăţile comerciale. Ulterior, a apărut legea arendei. Şi mă întreb: unui moştenitor care este acţionar pe o suprafaţă de teren, ce nu este determinată, cum i se poate determina suprafaţa de teren care i se cuvine, după şapte ani, de când a intrat în vigoare Legea arendei? Practic, este imposibil!

– Domnule senator, în sfârşit, noua lege funciară a intrat în vigoare. Ce s-a schimbat?

– Ca urmare a modificărilor aduse Legii 18/1991 a fondului funciar, persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeţei de teren de 10 hectare de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa dintre această suprafaţă şi cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producţie sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi. Ştiu, sună îngrozitor de încurcat, dar aceasta este, în termeni strict juridici, principala modificare suferită de Legea 18.

-Ei, şi cum cere ţăranul Ion Vasile din Pogoanele acest drept al său?

– Normal, printr-o cerere. Aceasta se depune la primăria pe raza căreia se află terenul solicitat, personal sau prin poştă.

– Da, la prima vedere lucrurile par cât se poate de simple. Dar, să nu ne facem iluzii că atotputernica birocraţie a murit în România zilelor noastre. Pe lângă cerere, mai trebuie anexate şi o serie de acte. Mai departe, este treaba autorităţilor şi de aici începe şi calvarul. Primarul primeşte cererea şi, dacă lipseşte ceva, va comunica acest lucru solicitantului în termen de 90 de zile. Pe urmă…

– Da, ştiu, urmează o întreagă tevatură birocratică. Urmează alte 30 de zile în care primarul va întocmi tot felul de situaţii, statistici şi balanţe. Vine la rând prefectul, care a contabilizat toate datele primite şi care va face alte situaţii, statistici şi balanţe, la nivelul judeţului. Să continuăm. Departamentul pentru Administraţie Publică Locală va face ultimele aceleaşi obsedante situaţii, statistici şi balanţe, la nivelul întregii ţări. Şi de-abia din acest moment se va trece la îndeplinirea formalităţilor propriu-zise de punere în posesie. Bineînţeles, tot extrem de greoaie. Punând cap la cap toate aceste termene, fară a mai vorbi Je inevitabilele întârzieri, reiese că punerea efectivă în posesie va avea loc cam … Dumnezeu ştie când!Atunci, cine se va ocupa, în primăvară, de cultivarea terenurilor şi cine se va bucura, toamna viitoare, de roadele muncii? Sunt întrebări cărora legea nu le dă răspuns şi singurul lucru care ne rămâne de făcut este să sperăm că agricultorii care în această perioadă de incertitudine îşi vor asuma riscul cultivării terenurilor nu vor fi obligaţi să se încaiere sau să ajungă la tribunal. Cum, însă, la noi speranţa nu prea se întâlneşte cu realitatea…

– Deci, Dumnezeu cu mila! Totuşi, unde s-a greşit?

– Se ştie, noi la teorie suntem doxă, dar practica ne omoară. Din nou, nu s-au făcut de la bun început ceea ce eu numesc acele „calcule nemţeşti”. Aberaţia termenelor prevăzute ar fi fost atunci evidentă. Aşa, singura soluţie ar fi ca această situaţie să facă obiectul unui act normativ clar, fie şi sub forma unor instrucţiuni de aplicare a legii. Şi pentru o mai rapidă şi în folosul tuturor punere în posesie, bine ar fi să nu sc mai vină cu o nouă lege de completare a prezentei legi. Pentru bunul motiv că reconstituirea terenurilor se va face în limitele deja stabilite prin actuala lege. Adică „până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945”– limita de 50 de hectare.

– Cu alte cuvinte, dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă!

– No comment.

-Atunci, poate comentaţi dacă este sau nu nevoie de o lege privind circulaţia juridică a terenurilor?

– Indiscutabil, indubitabil sau cum mai vreţi să spunem, o asemenea lege devenise de foarte mult timp imperios necesară, cunoscut fiind faptul că, timp de peste 50 de ani, terenurile de orice fel au fost scoase din circuitul civil, interdicţia înstrăinării acestora operând şi după constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 18/1991. Prin aplicarea unui act normativ adecvat se va îngădui, în sfârşit, mult aşteptata formare a pieţei funciare în România şi, implicit, realizarea de exploataţii agricole rentabile. în acest sens, se prevede că terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, dar în acest caz proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăşi 200 de hectare de teren agricol în echivalent arabil de familie. în sensul legii, „prin noţiunea de familie se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor”. Nerespectarea acestei limite de 200 de hectare se sancţionează cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale. Este însă de semnalat faptul că această lege nu priveşte terenurile cu destinaţie forestieră, a căror circulaţie urmează a fi stabilită prin altă lege. În braţele neconstituţionalităţii.

– Ciudat. Prin cele ce afirmaţi acum, nu faceţi decât să puneţi într-o lumină favorabilă Legea privind circulaţia periodică a terenurilor, recent adoptată şi de Senat, după ce obţinuse „verde” din partea Camerei Deputaţilor. Şi aceasta în condiţiile în care până acum, atât în aprinsele dezbateri parlamentare, cât şi în mass- media, v-aţi afirmat ca unul dintre cei mai înverşunaţi contestatari ai acestei legi.

– Nu este ciudat. La bază, iniţierea acestei legi este cât se poate de generoasă, dar, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori, chiar dacă pornim un lucru bine, reuşim să-l sfârşim tot prost. Şi de această dată, când prevederile constituţionale au fost de-a dreptul călcate grosolan în picioare, sunt pe deplin justificate nenumăratele proteste ale atâtor personalităţi ale vieţii noastre politice şi publice. Toată lumea ştie că, în România, dreptul de a cumpăra terenuri agricole îl au numai persoanele fizice sau juridice române, în această categorie fiind incluşi şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate. Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte. Aceştia pot dobândi fară restricţii numai bunuri mobile sau imobile construcţii. Dar, în acest caz, li se poate recunoaşte un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă (de concesiune) asupra terenului aferent. Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Acesta ar fi, pe scurt, un rezumat la zi cu prevederile legislative în vigoare.

– Aminteaţi mai devreme despre încălcările grosolane ale Constituţiei României. Puteţi fi mai clar?

– Îmi pare rău, dar alt cuvânt decât „grosolan” nu am putut găsi pentru ceea ce s-a întâmplat prin completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine prin introducerea unui nou articol cu următorul conţinut: ,,Art. 30 (l) – Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi, oricând pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate”. Acesta este păgubosul articol care aruncă legea în discuţie direct în braţele neconstituţionalităţii. Şi faptul că introducerea lui s-a făcut la adăpostul fustelor prea largi ale unor sloganuri populiste, potrivit cărora, din acest moment, din străinătate spre România va curge numai lapte şi miere, nu este în nici un caz o scuză viabilă. Este chiar mult mai grav, căci s-a încercat inducerea conştientă în eroare a opiniei publice, prin minciună! Dar să revin la întrebare. Constituţia actuală, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interzice categoric vânzarea pământului către străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă. Şi legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Dacă se dorea o lege bună, nu trebuia decât să se reactualizeze legislaţia de dinainte de 1944 şi aveam din nou cea mai bună legislaţie din Europa, o legislaţie cu specific românesc. Şi mi-aş permite ca, în acest context, să-l citez pe apreciatul sociolog Ilie Bădescu, care, în cadrul unei salutare dezbateri-semnal de alarmă pe această temă, organizată de Liga Studenţilor şi A.S.C.O.R., a dezvăluit că, într-o discuţie purtată cu câteva personalităţi româneşti, o distinsă reprezentantă a Europei, doamna Karen Fog, a făcut următoarea mărturisire: „Este păcat că în România dezbaterile despre integrare se limitează la alinierea legislaţiei şi a standardelor la cele comunitare, dar nu se discută problemele de fond. Aceste probleme sunt evitate. între altele, legislaţia trebuie adaptată nu numai la exigenţele comunitare, ci şi la nevoile României însăşi.” Iată, deci, că până şi înalţi demnitari europeni încearcă să ne deschidă ochii şi ne atrag atenţia că noi nu mai ştim să ne respectăm.

– Convingător exemplu.

– Şi nu este singurul. În cadrul aceleiaşi mese rotunde, profesorul Ion Coja a mai dat un exemplu cât se poate de emoţionant, povestind câ, în Parlamentul trecut, când s-a pus în discuţie, în plenul Senatului, modificarea Legii nr. 35, marele poet şi patriot Ioan Alexandru a venit la el şi i-a spus: „Frate Ioane, de la toţi românii cu care m-am întâlnit în America am primit aceleaşi felicitări pentru Constituţia României pe care am făcut-o. Toţi m-au felicitat pentru acest articol din Constituţie, care interzice dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru investitorii străini”. Și, atunci, de ce să ne batem noi joc acum de o asemenea Constituţie, care, prin articolul 41, interzice cetățenilor străini sau apatrizilor să dobândească teren, iar prin preluarea unui alt text din Constituția din 1938, interzice înstrăinarea terenurilor din domeniul public?

– Eu știu, poate se încearcă să se ţină pasul cu celelalte legislaţii din Europa… Ar fi interesant de ştiut care este situaţia acestei legi în restul ţărilor.

– Hai să luăm câteva exemple. în Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste ţări nu este prevăzută eventualitatea dobândirii de proprietăţi imobiliare de către străini. Eu ştiu că s-a spus în Constituţia americană: ce nu se interzice este permis. Numai că, la noi, Constituţia României interzice vânzarea pământului. În Germania există doar câteva landuri bavareze care vând pământ şi cetăţenilor străini, dar numai după ce îşi iau cetăţenia germană. În restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. În Elveţia, se stabilesc, în situaţii excepţionale, unele terenuri ce pot fi vândute străinilor, ele trebuind să îndeplinească o sumedenie de condiţii. În Bulgaria, firmele străine nu pot deţine în proprietate terenuri, după cum societăţile mixte cu capital străin nu pot deţine în proprietate terenuri agricole. În alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croaţia, se pun condiţii draconice în cazurile de vânzare a pământului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societăţii. Însă peste tot unde lucrul acesta este permis, nu se vinde terenul în sine. Trebuie să se facă o investiţie pe terenul respectiv, nişte studii din care sa rezulte că această investiţie este foarte profitabilă statului. Toate celelalte state care au admis să vândă parţial exclud terenurile agricole, societăţile miniere, forestiere. Nici un stat nu îşi vinde pădurile şi terenul agricol. Este vorba de terenurile intra-vilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul. Textul zice „terenuri”, fără nici o altă precizare. Legea nu pune nici o restricţie. Aaa, dar era să-i uit tocmai pe ruşi, să vedeţi ce condiţii pun. Ei spun aşa: „îţi vând teren numai cât timp funcţionezi ca societate. Societatea dumitale să-mi investească mie un miliard de dolari, să-mi asigur eu muncitorii mei, să-i angajezi şi să faci producţie zece ani”. Vedeţi ce condiţii severe se pun? Căci, atunci când ai spus vânzare, s-a terminat cu orice fel de condiţionare. Nu mai ai nici un fel de drept recunoscut asupra fostului tău bun. Ţi-am plătit preţul cerut, eşti mulţumit, salut…

– Şi atunci, cum a fost „scăpată” o asemenea lege prin Senat?

– În ciuda celor două texte constituţionale amintite mai sus, o parte dintre senatori au acceptat înstrăinarea terenurilor către investitorii străini, cu motivarea că societăţile comerciale, chiar dacă au în componenţă cetăţeni străini, dar sunt înregistrate pe teritoriul României, au naţionalitate română. Ceea ce este, nu contest, perfect adevărat. Numai că o altă parte dintre senatori, din păcate ceva mai mică, spun că tocmai deoarece aceste societăţi comerciale înregistrate la noi, cu sediul pe teritoriul românesc, au naţionalitatea română, ele nu au ce căuta în legea investitorilor străini. Este cât se poate de clar, fie şi semantic vorbind, că nu are ce căuta investitorul român în legea investiţiilor şi investitorilor străini. Există, deci, o confruntare şi o neînţelegere între două legi: Legea 35/1991, care fixează cadrul juridic al investitorilor şi investiţiilor străine, şi Legea 31/1990 a societăţilor comerciale, care fixează cadrul investiţiilor pentru micii investitori. Acum, este adevărat că Legea 35/1991 stabileşte pentru investitorii străini un regim juridic derogatoriu de la regimul naţional al investiţiilor prin facilităţile şi garanţiile pe care le oferă investitorilor străini. Dar, după cum se poate foarte bine demonstra, prevederile acestei Legi se aplică numai acelor investiţii realizate, în modalităţile şi condiţiile recunoscute de lege, de către persoanele fizice şi persoanele juridice care au calitatea de investitori străini. Altfel spus, asemenea investiţii străine, şi nicidecum cele realizate de societăţile comerciale ca persoane juridice române, beneficiază de regimul instituit prin normele juridice în materie.

– De ce?

– În primul rând, pentru că noua formă de investiţie votată de Senat nu vizează acele societăţi comerciale constituite potrivit art. 1, lit. a din Legea nr. 35/1991, adică „filiale sau sucursale, cu capital integral străin sau în asocierea cu persoane fizice sau persoane juridice române”, care-şi păstrează sediul în străinătate.

– Şi cum rămâne cu generoasele promisiuni că, după ce vom da drumul la libera revânzare a pământurilor, toate marile companii transcontinentale vor da năvală să investească în România?

– Toate aceste argumente populiste ale introducerii nefericitului articol 30 nu sunt decât nişte amăgiri sau, cum bine spune românul, nişte simple gogoriţe. De fapt, s-a reuşit să se obţină exact contrariul scopurilor anunţate la început. Practic, noile prevederi legale nu-i vizează pe marii investitori străini, de exemplu „Coca-Cola”, ci pe micii investitori străini ocazionali, care, pentru început, îşi aleg drept ţară de sediu România. Apoi, printre modalităţile de realizare a investiţiilor străine, expres şi limitativ prevăzute în art. 1 al Legii nr. 35/1991, figurează: „dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenurilor” (lit. d). Iar această modalitate prevăzută în textul-cadru al Legii nu a fost abrogată!!! Şi atunci, să însemne oare că, prin noul articol introdus în Legea nr. 35/1991, art. 30 (1), Senatul s-a orientat spre extinderea la o altă şi originală formă de „investiţie străină”? Asta o fi fost intenţia, nu zic nu, dar dreptul nostru pozitiv se opune unei asemenea intenţii legislative! Sigur că, potrivit unei practici de tristă amintire, interdicţia înstrăinării terenurilor statornicită de lege ar putea fi ignorată. Nu putem, însă, să ne facem că nu observăm că, procedând astfel, se creează o nouă formă de investiţie ce contravine flagrant acelor dispoziţii legale referitoare la conceptele de investiţie şi investitor străin. Este însă limpede că, dacă se vrea musai ca şi micii investitori ocazionali să beneficieze de aceleaşi facilităţi şi garanţii recunoscute de lege marilor investitori străini, urmează ca regimul juridic derogator de la regimul naţional al investiţiilor străine să fie total revizuit, şi nu să se adauge pe ici, pe colo o „completare” sau alta. Şi dacă aşa stau cu adevărat lucrurile, nu poate fi nicicum evitată unificarea regimului investiţiilor, în aşa fel încât investitorii români să se bucure de aceleaşi garanţii şi facilităţi ca şi investitorii străini. Mai ales că investitorul străin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăţilor mixte, pentru că el îşi poate cumpăra şi terenul, care până acum rămăsese singura „monedă forte” a românului. Investitorul străin venea cu capital, tehnică sofisticată, maşini moderne, brevete de inovaţii. într-o asemenea societate mixtă, românul nu putea veni decât cu pământul şi intra în această investiţie cu o proporţie stabilită de acţionari, care variază, dar poate merge până la 50%. Acum, însă, cu ce va mai veni investitorul român pentru a forma o societate mixtă? Ce valori mai are el de adus? Este, într-adevăr, o problemă. Noi trebuie să luptăm să aducem investitorul român la nivelul facilităţilor prevăzute pentru investitorul străin. Pentru că ni se pare absurd ca investitorul român să aibă un regim mult mai restrictiv decât cel străin. Adică, să aibă şi el dreptul de a-şi exporta capitalul, în măsura în care doreşte să-şi aducă maşinile respective din afară, şi toate drepturile de care beneficiază pe bună dreptate investitorul străin. În fine, Legea nr. 35/1991 se aplică numai investitorilor străini care sunt, conform art. 3 din aceeaşi lege, „persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care efectuează investiţii în România în oricare din modalităţile prevăzute de lege”. Or, cum arătam mai sus, ipoteza avută în vedere de Senat nu priveşte investitorii străini, ci societăţile comerciale cu participare de capital străin constituite ca persoane juridice române.

Între Hans şi Ibrahim

– Ce se va întâmpla, practic, în realitatea de zi cu zi? Să spunem că sunteţi un investitor străin dispus să investească în afaceri în România. Veţi cumpăra pământ?

– Sunt două situaţii, în funcţie despre ce fel de investitori e vorba. Dacă sunt un magnat sau, oricum, un investitor important, acest lucru nu se va întâmpla. Căci nu voi renunţa la firma din ţara mea pentru a mă muta cu totul în România. Să fim serioşi! Chiar crede cineva că, să zicem, „Coca-Cola” se va autodesfiinţa în America şi îşi va muta sediul în România? Şi chiar dacă se întâmplă această a opta minune a lumii, un investitor străin serios tot ar renunţa când s-ar confrunta cu aberaţiile groteşti din legislaţia noastră în domeniu. În Legea nr. 35/1991 se spune că domnul Hans, investitor străin, nu poate să cumpere pământ – art. 1, lit. d şi, puţin mai încolo, tot în cuprinsul aceleiaşi legi, recent introdusul art. 30 spune că domnul Hans poate să cumpere pământ. Ei, şi atunci, ce să mai înţeleagă şi bietul domnul Hans? Va crede, mai mult ca sigur, că este vreo şmecherie sau, în cel mai bun caz, o neseriozitate. Oricum, nu va investi în nici un caz într-o asemenea ţară, unde o lege atât de importantă parcă este genericul pentru emisiunea de copii „Ba da, ba nu”. Repet, astfel ne batem singuri joc de legile noastre.

– Şi dacă nu sunteţi domul Hans, ci, să spunem, domnul Ismail Ibrahim, venit cu ceva mărunţiş prin buzunare în România?

– În această situaţie, datele problemei se schimbă radical. Atunci mi se deschid toate porţile, nici în Rai n-aş fi putut nimeri mai bine decât în România. Îmi deschid repede un „impex” de doi bani şi, gata, sunt mai român decât românii, eu pot cumpăra pământ, ei nu. Eu am încercat să explic, constituţional şi juridic, de ce aceste reglementări nu sunt în acord cu legea. La ora actuală, legislaţia în vigoare nici pentru cetăţeanul român nu stabileşte limitele proprietăţii. Şi tot legislaţia română, şi tot la ora actuală, nu are o evaluare a imobilului „PĂMÂNT”. Înainte de a vorbi de înstrăinare, trebuie să ne reglementăm raporturile noastre. Dacă o persoană a cumpărat o casă, ştiţi bine că a cumpărat, de fapt, numai imobilul „construcţie”. Cetăţeanul român nu are dreptul asupra imobilului aferent construcţiei cumpărate. De aceea, pare cel puţin curios că putem face vânzarea pământului înainte de a reglementa cum stă proprietatea în raport cu cetăţeanul român. În raport cu cetăţeanul străin, prevederile constituţionale sunt clare: interzic. Tot şi, dacă asta e voinţa politică, dacă se consideră că trebuie vândut terenul, căci numai astfel se pot aduce investiţii masive, atunci să se modifice Constituţia! Terenul se cumpără pentru a ridica ceva pe el sau se cumpără construcţii deja existente, în care nu faci decât să retehnologizezi, să aduci maşini, să realizezi investiţii de capital. Dacă eu, ca străin, cumpăr Uzina „Faur” şi vreau să o aduc la nivel mondial şi totuşi mi se spune: „Fabrica se poate cumpăra potrivit legii române, dar nu pot să-ţi dau curticica de acces unde pontează muncitorii, pot doar să ţi-o închiriez”. Credeţi că acel străin va renunţa atunci să mai investească? Eu nu cred că asta este esenţa, vânzarea pământului, pentru că nu există societăţi comerciale cu tranzacţii de pământ, cu scopul în sine de a cumpăra pământ. Scopul este cu totul altul: cumpăr pentru a ridica o construcţie, pentru a realiza o investiţie. Am mai spus-o, bulgarii, ungurii instituie nişte condiţii draconice pentru investitori. Atunci când permit revânzarea, îl obligă pe cel ce cumpără ca investiţia pe care o face să aibă o anumită valoare consistentă, ca această investiţie să funcţioneze cel puţin 15 ani, muncitorii să fie din personalul autohton, sursele de aprovizionare, din teritoriu. Numai aşa rentează, pentru stat, o asemenea investiţie. Să nu vă imaginaţi un serios investitor străin care umblă să cumpere pământ pentru a cumpăra pământ, de aceea mă şi miră graba aceasta.

– L-am cam lăsat să aştepte pe domnul Ismail Ibrahim …

– Îmi cer scuze. Dar să ne întoarcem la exemplul anterior. Deci, ca investitor străin, îşi deschide peste noapte un „sereleu” sau un „impex”, ceva, şi pe urmă cumpără zece hectare de pământ pentru a face o mare-mare investiţie: un chioşc unde să vândă vată de zahăr şi îngheţată pe băţ. Pământul îl cumpără, din păcate, doar cu ceva mărunţiş. Pentru că aceia care pot vinde teren şi care doresc acest lucru sunt în marea lor majoritate oameni amărâţi, oameni care ar vinde totul pe nimic. Mai mult de nevoie decât de voie. Din câte cunosc eu, în multe zone ale ţării, hectarul se vinde doar cu un milion de lei. Este o ruşine, este scandalos, dar asta este realitatea. Oamenii vând atât de ieftin pentru că au ajuns chiar pe buza prăpastiei, sunt atât de necăjiţi încât nici nu mai au după ce bea apă. În puţinele ţări occidentale care vând pământ, aceste tranzacţii nu reprezintă o problemă naţională gravă. Sunt foarte puternici şi puţini, foarte puţini străini vin să cumpere de la ei şi, pe de altă parte, şi ei cumpără din altă parte. Când este vorba despre o reciprocitate, se intră într-o stare de normalitate. Dar când vinzi dintr-o nevoie stringentă… Degeaba am face noi simpozioane peste simpozioane şi am merge în teritoriu să le explicăm oamenilor că cine îşi vinde pământul astăzi pe un preţ de nimic face o imensă greşeală. Ne-ar da dreptate în sinea lor, dar tot ar vinde pământul, pentru că sărăcia i-a adus la limita răbdării. În consecinţă, va avea de unde să cumpere dl. Ibrahim pământ.

– Cât pământ?

– Cât vrea. Sau, mai exact spus, cât îl ţin buzunarele. Legea este atât de generoasă, încât nu impune nici o limită minimă pentru investiţia făcută, dar nici o limită maximă privind suprafaţa de teren ce poate fi cumpărată de aceeaşi persoană.

– Societatea cu capital integral străin cu sediul în România, aşa spune noua lege.

– Persoană, societate, tot cam acelaşi lucru este din moment ce nu există o sumă minimă de pornire. Firma fantomă va fi din nou înfiinţată ca pe bandă rulantă. Dacă Ibrahim îşi poate lua zece hectare pentru un chioşc de îngheţată, ce se întâmplă cu un investitor străin care face o fabrică de lapte? Aduce mulgătoarele şi pe urmă, normal, are nevoie şi de o fermă de vaci. Cumpără pământ. Iar dacă şi-a făcut crescătorie de animale, de unde furaje? Aşa că va cumpăra din nou pământ. Dacă are bani, poate cumpăra tot Bărăganul, poate transforma, la o adică, toată ţara într-o fermă holding. Formularea „terenuri necesare pentru realizarea obiectivului de activitate” deschide larg această portiţă legislativă.

– Chiar credeţi că are cineva bani să ne cumpere toată ţara?

– Dar nici nu trebuie să ne cumpere toată ţara! Conducerea ţării nu poate gândi ca un simplu comerciant. Vindem şi tot vindem, dar, totuşi, mai avem de protejat şi o cultură, o tradiţie istorică, o spiritualitate. Deci, dacă bulgarii de la Ruse cumpără în România, aşa, câte zece-zece pogoane, puţin câte puţin vor ajunge la Bucureşti. Şi atunci, unde mai este graniţa? Şi acesta ar fi un exemplu fericit, pentru că nu m-am referit la Transilvania, unde, cu siguranţă, asemenea tranzacţii pe scară largă ar aduce o gravă atingere interesului nostru naţional.

– Bine, dar acest pământ rămâne sub jurisdicţia statului român, nu?

– Formal, da, rămâne sub jurisdicţia statului român. Dar problema este alta. Cine stăpâneşte solul este beneficiar şi al bogăţiilor din subsol. Apare într-o bună zi un investitor care, pe o sută de hectare, vrea să facă o investiţie capitală, acel chioşc unde să vândă acadele, de care am amintit mai devreme. Dacă a apucat cineva să cumpere pământul, nu mai ai ce face după aceea. O vânzare este o vânzare. Dacă-ţi vând haina mea, poţi s-o faci praf imediat după tranzacţiune, să-i dai foc, s-o calci în picioare, fără să mă mai întrebi şi pe mine. Doar ţi-am vândut-o, nu ţi-am dat-o doar pentru bal, să faci două tangouri şi să mi-o aduci înapoi! Ţi-am cumpărat pământul, ai luat bănuţii, gata, salut ! Am şi pus gard de jur împrejur. A venit, cu câteva zile în urmă, la Senat, un investitor străin care dorea să facă o investiţie foarte serioasă pe teritoriul românesc, o conductă de apă minerală care să meargă de la Arad până în Moldova. Ei bine, dacă omul cumpără şi terenul respectiv, noi, românii, cum mai circulăm prin zonă? Sărim cu prăjina? Căci el poate să pună gard de sârmă ghimpată, dacă este proprietate privată. Şi nu am cum să mă întreb: dacă se trage conducta asta aşa şi mai trage altcineva una pe altă direcţie şi încă doi-trei în diferite părţi – cum mai trecem noi prin ţara noastră ?Recunosc, la prima vedere, toate acestea pot părea doar nişte scenarii fanteziste, dar, în lipsa oricăror reglementări juridice specifice, este cât se poate de probabil să se întâmple şi aşa ceva. Dacă pe terenul cumpărat de un asemenea investitor străin apare un izvor de apă minerală? Şi asta este tot o bogăţie a pământului. Noi ce să facem, să-i spunem investitorului să nu se atingă de el, că i-am vândut doar doi metri adâncime şi în rest nu are voie să ia apă de acolo? Nu prea cred că-i pot vinde – dacă mă pot exprima astfel – doar „şoriciul”, numai o grosime de un metru, şi restul nu, pe motiv că a rămas al statului. Nu avem cum.Terenurile în proprietate publică nu pot fi înstrăinate – este al doilea text constituţional care se opune modificării legii. Dar ce folos, din moment ce, iată, Constituţia a ajuns doar o materie facultativă! Dacă eu, statul, vreau să fac o autostradă care trece şi prin cele o sută de hectare cumpărate de un străin, pot să naţionalizez ? Pot să expropriez ? E teren american … Pot să expropriez proprietatea americană ? Eu zic că nu. Ia gândiţi-vă… Exproprierea, naţionalizarea merg la teren românesc, este al meu, dar, repet, pot să expropriez eu teren american ? Şi tare mi-e teamă că proprietarul îmi va spune, cât sunt eu de stat: „Ia trăgeţi-vă dumneavoastră autostrada mai a cote”.

—Şi dacă firma respectivă dă faliment, nu-mi iau pământul înapoi?

– În această problemă ne confruntăm din nou – pentru a câta oară? – cu o altă „scăpare” majoră a noii legi. Nimeni, la ora actuală, nu poate să spună ce se întâmplă cu terenul vândut unei societăţi comerciale cu capital integral străin, constituită ca persoană juridică română, după radierea înregistrării ei la Agenţia română pentru promovarea investiţiilor. Este el (terenul vândut) returnat vânzătorului român, fie gratis, fie contracost? Este preluat de stat? Rămâne în proprietatea veşnică a cumpărătorului străin? Dumnezeu cu mila, căci nu se pomeneşte absolut nimic despre o asemenea legitimă dilemă. Şi, cum ultima variantă pare totuşi cea mai probabilă, o asemenea „scăpare” – intenţionată sau nu – mă pune pe mine, Ismail Ibrahim, în situaţia extrem de avantajoasă de a înfiinţa o societate de doi bani, cu un teren aferent de câteva hectare bune, falimentez societatea într-un an de zile şi rămân proprietar veşnic pe teren. O fi ea generozitatea română proverbială peste tot în lume, dar nici chiar aşa … Nu putem trata, în nici un caz, cu o asemenea uşurinţă o problemă atât de gravă. Pentru că acolo unde ai pus tu stăpânire pe pământ, tu eşti cel care dispui de toate aspectele, de tot ceea ce se întâmplă pe proprietăţile tale. Aş vrea să amintesc aici şi de teoria lui Daniel Chirot, expert în fenomenul enclavelor economice, teorie foarte bine sintetizată de distinsul sociolog Ilie Bădescu. Datorită acestei legi se pot crea şi la noi enclave economice, adică un regim discreţionar, de stăpânire absolută, de tip monopolist. De pildă, o firmă foarte puternică poate lua sub propriul control porţiuni, zone întregi, folosindu-le în regimul enclavelor economice, sociale, culturale etc. Haideţi să ne imaginăm că instaurăm o platformă de 40-50.000 lucrători şi aceştia trebuie să aibă dormitoare, locuinţe, în fapt chiar un oraş – dormitor. Acolo, tu, cel care stăpâneşti terenul, ai fi acela care eliberezi, de pildă, certificatele de construcţie pentru obiectivele culturale sau cele religioase. În concluzie, această lege trebuia gândită sub toate aspectele şi sub toate consecinţele.

– Departe, însă, de a se fi întâmplat astfel. Mai mult chiar, în discuţiile purtate în Senat nu s-a făcut decât să se apere tot felul de ambiţii orbeşti, ajungându-se la un război surd de lozinci şi sloganuri, care de care mai pompoase. În schimb, au lipsit aproape cu desăvârşire argumentele de ordin juridic sau constituţional, ca să nu mai pomenesc de cele logice sau de bun simţ. În aceste condiţii, ce se mai poate repara, din punct de vedere strict legislativ?

– Totul! Putem îndrepta, de fapt scăpa, de aberaţia prin care micii „ismaili” aveau nevoie doar de 15 dolari pentru a-şi face o firmă, după care puteau cumpăra cât pământ doresc. Cum soluţionarea acestei probleme cere, fără îndoială, timp necesar eliminării interdicţiei, în mod expres statornicită de dreptul nostru pozitiv, am formulat o propunere legislativă privind posibilitatea acordării concesionării pe termen îndelungat (99 de ani) a terenurilor necesare obiectului de activitate a firmelor interesate, în condiţiile legii române şi în schimbul unor sume pur simbolice. Am în vedere dispoziţiile art. 1414 din Codul civil, care defineşte concesionarea ca fiind o locaţie pe timp mai îndelungat, deci o închiriere de folosinţă a unui imobil, cât şi prevederile H.G. nr. 1228 din 21 noiembrie 1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei gestiunii (Monitorul Oficial nr. 140 din 12 decembrie 1990). Adaug aici numai că art. 2 al acestui act normativ vorbeşte de „concesionare de terenuri proprietate de stat”, iar art. 3 dispune că „licitaţiile publice în vederea concesionării se desfăşoară sub îndrumarea Agenţiei Naţionale pentru Privatizare”. Propunerea mea legislativă este făcută în sensul ca aceste societăţi comerciale, înregistrate pe teritoriul nostru şi care, potrivit legii, au personalitate juridică română, să fie reglementate în cadrul legilor societăţilor comerciale, acolo unde este locul lor firesc, şi am propus din nou dreptul de a li se concesiona terenuri, nu de a înstrăina terenuri. Pentru că disputa e total fără obiect. De asemenea, această propunere legislativă ar fi singura în armonie cu legislaţia în vigoare, inclusiv cu Constituţia României, care dispune în art. 135 că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate” (alin.5).

– Credeţi că investitorii străini ar fi mulţumiţi doar cu concesionarea terenurilor?

– De ce nu? Mai ales în cazul investitorilor serioşi. Palatul Telefoanelor este făcut de americani, dar în regim de concesionare. Tot americanii, şi tot în regim de concesionare, au făcut şi Hotelul „Intercontinental”. 15 ani l-au folosit pentru uzul lor, pe urmă a intrat în posesia statului român şi a fost folosit de acesta până la recenta lui revânzare. De ce pe regim de concesionare nu s-ar putea construi? Ce obstacole ar exista dacă eu, ca stat, aş oferi o concesionare cu o plată simbolică? Dacă îţi vând o mare întreprindere şi nu-ţi vând şi aleea din curte – ţi-o concesionez pe 99 de ani pentru un leu – nu mai faci afacerea ? Cred că mergem pe o pistă greşită. Nu de pământ, de condiţionarea vânzării pământului se plâng străinii. Ei se plâng de lipsa de bonitate a băncilor române şi de atotputernica birocraţie de la noi. Asta deranjează investitorul străin. Eu nu am auzit ca un străin să nu vrea să investească dacă nu i se vinde şi teren, ca o condiţie sine qua non pentru a investi în România. Se dă prea multă importanţă acestei probleme de către cei care susţin teza, înaintea chiar a cererii străinilor, că e necesară vânzarea terenului pentru infuzia de capital. Oricum, prin concesionare nu se încalcă, sub nici o formă, nici un text constituţional. Sau să procedăm altfel. Eu unul mai cunosc alte 20 de texte constituţionale care ar trebui modificate. Să facem un referendum, să modificăm aceste texte şi din acest moment nu mai avem nici o oprelişte. Dar chiar este vânzarea pământului o cerinţă stringentă?

O „scăpare” păguboasă

– Domnule senator, toată lumea recunoaşte, nu fără durere în glas, că agricultura a ajuns o adevărată Cenuşăreasă în România zilelor noastre. Totuşi, oricât de propagandistic ar părea, am fost grânarul Europei. Chiar nu-i pasă nimănui că se duce totul de râpă?

– Încercări de a se revitaliza agricultura românească se mai fac, deşi, este drept, cel puţin până acum, destul de palide şi fără rezultatele scontate. O astfel de încercare a fost, la timpul respectiv, şi propunerea mea ca ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Senatului să fie completată cu două proiecte de lege, votate anterior de Camera Deputaţilor. Este vorba de proiectul de lege privind constituirea, la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, a Fondului pentru finanţarea cheltuielilor aferente lucrărilor agricole din sectorul vegetal şi a celor pentru creşterea animalelor în perioada 1998-2000 şi de proiectul de lege privind acordarea de sprijin financiar producătorilor agricoli mici şi mijlocii, categorie în care sunt înglobaţi cei ce deţin în proprietate maximum 50 de hectare. Primul proiect a şi devenit, între timp, lege în toată puterea cuvântului, prin votarea sa în plenul Senatului. Din păcate, cel de-al doilea proiect a rămas, deocamdată, pe dinafară.

– Care este principala cauză a stării jalnice a agriculturii?

– Lipsa banilor, care să fie? Tocmai de aceea, pentru asigurarea bunei desfăşurări a campaniei agricole din anii 1998, 1999 şi 2000, în condiţiile unei lipse acute de surse proprii de finanţare, s-a constituit la dispoziţia ministerului de resort un fond de urgenţă în sumă de 940 de miliarde de lei. Nu este mult, dar nici puţin. Important este că de acest sistem de finanţare preferenţială beneficiază producătorii agricoli individuali, asociaţiile agricole familiale, asociaţiile agricole fară personalitate juridică prevăzute în Legea nr. 36/1991, arendaşii, societăţile agricole cu personalitate juridică, societăţile comerciale agricole cu capital privat, ca şi cele cu capital majoritar sau integral de stat. Nimeni nu a fost omis. însă, din păcate, din nou găsim în noua lege o „scăpare” care poate lăsa loc la interpretări. Astfel, suma nefiind defalcată pe diferitele categorii de beneficiari, există riscul, nu doar teoretic, ca, mai puţini exersaţi în împrejurările birocraţiei, tocmai ţăranii de rând, sau asociaţiile agricole din care aceştia fac parte, să nu beneficieze de lăudabilele înlesniri ale legii. Adică exact cei care au mai multă nevoie de sprijin financiar. Oare câţi dintre acei ţărani simpli care au mâinile crăpate de coada sapei vor intra în posesia fie şi a unei infime părţi din cele aproape o mie de miliarde de lei puse la dispoziţie? Cu siguranţă, puţini, foarte puţini. Ar fi imperios necesar ca, măcar de acum înainte, echilibrarea judicioasă a diferitelor interese să stea în atenţia celor care definitivează normele metodologice cerute pentru corecta aplicare a legii.

– Ţăranii ca ţăranii, dar nici măcar IAS-urile, ca să nu mai vorbim de asociaţiile agricole, nu stau nicidecum mai pe roze. Pot fi aceste IAS-uri transformate peste noapte în unităţi profitabile, în veritabile locomotive care să tragă după ele întreaga agricultură românească?

– Dacă tot se ocupă ea cu pământul, putem afirma cu mâna pe inimă că la noi agricultura se afiă chiar la pământ. în ciuda tuturor pariurilor câştigate şi nu prea, a declaraţiilor trâmbiţate în mass-media şi a nenumăratelor planuri de reciclare, pe zi ce trece, continuăm să importăm tot mai multe produse agricole. în acest context, preşedintele Comisiei de Agricultură a Senatului, dl. Triţă Făniţă, ameninţă cu demisia din această importantă funcţie, dacă proiectul său de lege privind înfiinţarea şi organizarea Agenţiei Naţionale a Fermelor de Stat (ANFS) nu va ieşi victorios din morişca legislativă din Camera Superioară. Însă, în ciuda valurilor făcute, acest proiect rămâne unul inoportun, ţinând cont de scopurile reformei în agricultură.

– De ce?

– În primul rând, propunerea legislativă menţionată prevede, nici mai mult, nici mai puţin, decât înfiinţarea unei ANFS, care să preia de la FPS, prin protocol, în termen de 30 de zile, capitalul social a 665 de societăţi comerciale agricole, iar noua structură, care va prelua şi partea deţinută de Societăţile de Investiţii Financiare – fostele FPP-uri îşi va desfăşura birocratica activitate direct în subordinea Guvernului. De asemenea, ANFS ar urma să se mai ocupe şi cu gestionarea, restructurarea şi privatizarea societăţilor din componenţă, ce-i drept, cu menţiunea că terenul agricol din patrimoniu nu poate fi privatizat.

– Şi ce este rău în acest lucru?

– Dacă se doreşte întoarcerea la economia planificată şi înmormântarea, odată pentru totdeauna, a procesului de descentralizare, atunci, într-adevăr, nu este nimic rău. Dar, puţintică răbdare, pentru că nu ajunseserăm încă la punctul culminant al întregii afaceri. Astfel, pentru ca tacâmul să fie complet, mai există în proiectul de lege menţionat şi o mică găselniţă, care spune că toate datoriile societăţilor din ANFS urmează să fie suspendate în momentul aprobării legii. Acceptarea unei asemenea „chichiţe” nu ar însemna decât blocarea privatizării şi, implicit, a reformei în agricultură. Aş vrea să fiu cât se poate de clar: pământul exploatat în prezent de societăţile comerciale agricole, fostele lAS-uri, este de fapt o masă indiviză, rezultată din totalitatea terenurilor agricole aparţinând fie statului, în condiţii de legalitate mai mult decât discutabile, fie persoanelor fizice care sunt acţionari ce primesc dividende, în bani sau în natură, proporţional cu suprafeţele de teren ce au aparţinut proprietarilor originali sau moştenitorilor acestora, în limita de maximum zece hectare. Este vorba, deci, de suprafeţe de teren neindividualizate şi care, după cum toată lumea ştie, de la opincă şi până la Vlădică, fac în prezent obiectul contractelor de arendare. În plus, restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, în înţelesul Legii fondului funciar, corespunde unor ipoteze legale distincte. în prima, când terenurile s-au găsit în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie (CAP), persoanele care au formulat cereri pentru stabilirea dreptului lor la proprietate, prin reconstituire, redobândesc dreptul de proprietate asupra acestor terenuri. Cea de-a doua ipoteză, când terenurile s-au aflat în administrarea fostelor unităţi agricole de stat (IAS), persoanele ale căror terenuri au fost trecute în proprietate de stat devin, la cerere, acţionari la unităţile de stat ce deţin terenurile, devenite în prezent societăţi comerciale. Prin urmare, în astfel de cazuri, terenurile sunt şi rămân în proprietate de stat, iar foştilor proprietari ai acestor terenuri, deveniţi acţionari, li se atribuie un număr de acţiuni proporţional cu suprafaţa de teren arabil rămasă în proprietatea statului.

– Să înţeleg că, din punct de vedere strict juridic, regimul proprietăţii nu este încă lămurit pe deplin?

– Exact, şi acest lucru se întâmplă în principal sub două aspecte: pe de o parte, suprafeţele în discuţie nu sunt fizic delimitate prin grănţuire, iar pe de altă parte, nu a fost încă precis stabilită natura juridică a acestor proprietăţi aflate în stare de indiviziune. În plus, potrivit art. 25 din Legea arendării nr. 16/1994: „Persoanele fizice cărora le-a fost stabilită calitatea de acţionar în baza prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 pot opta în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi pentru calitatea de locator (alin. 1); contractul de locaţiune se încheie pentru perioada minimă de arendare prevăzută la art. 17, alin. 2, între societatea comercială care deţine terenul în cauză şi persoana fizică care a optat pentru calitatea de locator….(alin. 2). După expirarea perioadei minime de arendare, persoanele îndreptăţite potrivit alin. 1 pot exploata terenurile liber, în calitate de proprietar”. Iată că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Iar la aceste neclarităţi juridice se mai adaugă, şi nu în ultimul rând, o dilemă morală: de ce să ne grăbim să iertăm datoriile de miliarde pe care le au fostele IAS-uri, uitându-i cu totul pe agricultorii lipsiţi de orice sprijin? Pentru ce este nevoie de subvenţii masive într-un sector care şi-a dat deja cu vârf şi îndesat dovada ineficienţei? În buzunarele cui vor ajunge preconizatele subvenţii?

Întrebări fără răspuns

– Aţi atacat, în repetate rânduri, legiferarea vânzării terenurilor către străini.

– Nu este vorba propriu-zis despre un atac, ci de semnalarea – consecvență, ce-i drept – a numeroase anomalii legislative. În ceea ce mă priveşte, se ştie că m-am împotrivit completării Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea nefastului articol 30, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus şi continui să susţin că scopul urmărit poate fi atins doar pe calea concesionării pe termen îndelungat. Repet, să fiu bine înţeles: obiecţiunea mea priveşte numai terenurile agricole din extravilan şi nu cele destinate investiţiilor industriale. Între timp, Parlamentul a adoptat şi Legea privind circulaţia juridică a terenurilor, art. 3 reînnoind interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi persoanele juridice străine. În acelaşi timp, însă, ultimul alineat al acestui articol dispune că „în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine”. Precum se vede, este omisă situaţia societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnă că acestea se bucură în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investiţiilor străine. Ne lovim din nou de obsedanta teză a atragerii cu orice preţ a investitorilor străini. Altfel spus, nu desfiinţarea birocraţiei, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, revânzarea de-a valma a terenurilor către străini ne-ar scăpa, chipurile, de orice grijă. Curios să văd care sunt rezultatele concrete ale promisiunilor sforăitoare făcute, i-am adresat domnului Valentin Ionescu, pe când era ministrul privatizării, o interpelare prin care i-am cerut să-mi răspundă concret la următoarele patru întrebări:

  • Ce suprafeţe de teren agricol în extravilan au cumpărat investitorii străini ale căror societăţi comerciale au fost înregistrate ca persoane juridice române şi care sunt acele societăţi comerciale cumpărate?
  • Câte din aceste suprafeţe fac parte din domeniul public sau privat al statului şi în ce zone geografice sunt ele amplasate?
  • La ce preţuri au fost vândute aceste suprafeţe de teren agricol?
  • La cât se ridică valoarea totală a investiţiilor străine atrase pe această cale?

Nu mă întrebaţi de răspuns…

Pragul psihologic

– În jurul păgubosului obicei adoptat în ultima vreme, şi anume cel al bombardării continue a Parlamentului României cu tot felul de ordonanţe s-au născut atâtea şi atâtea polemici.în ultimul timp chiar, lucrurile s-au schimbat, bineînţeles în mai rău, iar multe dintre ordonanţe, simple sau de urgenţă, au început să „fenteze” din ce în ce mai făţiş, procedurile constituţionale. Recent, un nou „război” mediatic a izbucnit datorită Ordonanţei de urgenţă nr. 12/1999 privind schimbul terenului în suprafaţă de 5.000 metri pătraţi, situat în Bucureşti – România, aflat în domeniul privat al statului şi în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, cu construcţia şi terenul aferent situ­ate în Berlin – Germania, proprietatea firmei germane Tercon Bau GmbH – Projectan-Wicklung.

– Într-adevăr, prin publicarea acestei ordonanţe în Monitorul Oficial s-a depăşit un adevărat prag psihologic. Mai multe prevederi din legea noastră fundamentală sunt practic călcate in picioare, dovedindu-se astfel că, din păcate, avem o Constituţie facultativă. Sigur că bunurile care fac parte din domeniul privat al statului pot fi înstrăinate prin acte juridice. Dar, deoarece aceste bunuri nu sunt ale particularilor, ele urmează să fie „administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi normele prescrise pentru ele” (art. 475 din Codul Civil român). Bunurile din domeniul privat al statului sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel, zice Constituţia României în art. 41 alin. 2, zice art. 72 şi 74 din legea nr. 69/1991. În caz de înstrăinare, se aplică, prin urmare, dispoziţiile prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare, în măsura în care prin legea specială nu se prevede altfel. De la bun început ţin să subliniez că prevederile ordonanţei amintite încalcă flagrant art. 41, alin.2 din Constituţia României, întrucât, ca urmare a schimbului, terenul situat în Bucureşti va fi dobândit în proprietate de o persoană juridică străină. Or, potrivit textului constituţional, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Deci, repet, calitatea de cetăţean român, şi nu domiciliul persoanei fizice, ori, după caz, persoanei juridice, conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României.

– Înseamnă că străinii şi apatrizii nu pot dobândi în România nici un fel de drept de proprietate?

– Nici chiar aşa. Străinii şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor, prin acte între vii sau prin moştenire. Dar în acest caz li se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi nu numai dreptul de folosinţă, de concesiune asupra terenului aferent. Este drept, aceasta nu constituie prima tentativă prin care se încalcă, în ciuda legilor ţării, împroprietărirea anumitor firme străine. Astfel, în urma presiunilor făcute, în special de ex-liberalul Viorel Cataramă, s-a ajuns la un compromis, şi anume, s-a spus că această incapacitate specială de a cumpăra terenuri în România prevăzută în privinţa străinilor ar viza doar pe investitorii străini care sunt „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate ”. Or, în ordonanţa noastră, chiar de această ipoteză este vorba, viitoarea proprietară a celor 5.000 metri pătraţi din Şoseaua Kiseleff fiind o persoană juridică străină. În acelaşi mod este „faultată” Constituţia, se încalcă şi prevederile normative referitoare la achiziţiile de bunuri efectuate de către instituţii publice dintr-o singură sursă. Asfel, textul Ordonanţei vine în contradicţie cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 888/1998, care stabileşte că achiziţia se efectuează de la Deutsche Telecom A.G., fară să spună un singur cuvinţel despre o Tercon Bau GmbH. Şi tot în respectiva hotărâre a guvernului apar următoarele cifre ameţitoare: 35,8 milioane mărci – valoarea construcţiei terenului din Berlin, în total 54,3 milioane mărci germane, plus dobânzile şi comisioanele aferente, adică, aproximativ 500 de miliarde de lei, ce ni se pare cam multişor pentru o ambasadă, fie ea şi la Berlin.

– Ce ar mai fi de adăugat?

– Nu pot încheia fără a observa că art.3 şi ultim al ordonanţei priveşte obligaţia firmei germane de a reconstrui spaţiile de întoarcere a tramvaielor şi troleibuzelor. Este drept, obiectul schimbului, terenul situat în zona Piaţa Presei Libere, spre deosebire de celebrul model al terenului aflat „undeva în Băneasa, colţ cu Batiştei”, este lesne de identificat, vizavi de Sofitel, ceea ce nu este deloc rău. Ce ne facem, însă, că, deşi am consultat surse confidenţiale din cadrul RATB, care doresc să-şi păstreze anonimatul, nimeni nu ştie că acolo o să întoarcă vreun troleibuz. Şi asta pentru că în zonă nu circulă nici un troleibuz. Închei reamintind textul constituţional, uitatul principiu constituţional înscris în art. 41 alin. 2 din Constituţia României: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, chiar dacă în zonă nu circulă nici un troleibuz.

Conacele Legii 18

– Vă reamintesc ce aţi declarat atunci când proiectul de lege privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere prevăzut prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 intra pe „ultima linie” a adoptării, urmând să fie supus votului final în plenul Senatului: „Este, neîndoielnic, un semnal îmbucurător această finalizare, chiar dacă vine atât de târziu.”

– Doar ştiţi ce spune românul: niciodată nu este prea târziu. În plus, nici nu aş dori să mai amintesc aici de toată „tevatura” întreţinută atâta amar de vreme în jurul acestui proiect legislativ, de animozităţile stârnite şi de deja celebrele partizanate pentru cele „până la” sau „nu mai mult de” 10 sau 50 de hectare. Important este acum faptul că, în cele din urmă, s-a renunţat la puzderia de sloganuri scoase de la naftalina istoriei, şi de o parte şi de cealaltă, şi s-a lucrat, pur şi simplu, pe lege. Parcă nici un alt act normativ nu s-a bucurat de o asemenea atenţie, specialiştii aducând o mulţime de amendamente, majoritatea dintre ele salutare. Adăugând la această lăudabilă „chiţibuşărie” tehnică şi concesiile făcute de o parte şi de alta, speram că „securea războiului” nu va mai fi dezgropată şi, după ce va parcurge procedura de mergere, legea va fi trimisă Preşedintelui României în vederea promulgării. Ceea ce, în mare, s-a şi întâmplat. Iată – parafrazându-l pe Marin Preda – pe ce mă bazam: unul din multele amendamente însuşite de comisiile de specialitate susţinut puternic de reprezentanţii Opoziţiei. Este vorba despre introducerea în proiectul de lege a unui nou articol, art. 19:

„1) În localităţile în care există terenuri agricole excedentare în raport de prevederile prezentei legi se vor atribui, până la limita de 2 ha de familie, în proprietatea familiilor fară pământ, familiilor nou întemeiate, specialiştilor din agricultură, cadrelor medicale, personalului didactic, slujitorilor cultelor religioase legal recunoscute şi veteranilor de război.
2) Persoanele prevăzute la alin. 1 beneficiază de aceste drepturi dacă domiciliază, locuiesc şi profesează în localitatea respectivă şi dacă ei nu au în proprietate terenuri agricole sau dacă părinţii lor au în proprietate suprafeţe mai mici de 5 ha.
3) Terenurile atribuite în proprietate potrivit prezentului articol nu pot fi înstrăinate pe o perioadă de 10 ani.”

Şi, chiar dacă acest articol nu priveşte strict obiectul acestei legi, şi anume, nu se mai încadrează în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, reprezentând o veritabilă „mini-împroprietărire”, nu avem cum să nu recunoaştem că este o măsură binevenită, ţinând cont de actuala situaţie a categoriilor sociale menţionate, ca şi în ideea unei mai mari stabilităţi a populaţiei rurale. Cum însă, din păcate, nimic ce iese din mâna omului nu poate fi perfect, „la unison” a fost respinsă în doi timpi şi trei mişcări o logică completare la acest amendament, în care se prevedea ca tinerelor familii, tot în cazul în care există excedent şi dacă domiciliază, locuiesc şi profesează în localitatea respectivă, să li se atribuie câte un hectar de teren forestier. Se înregistrează astfel o nemeritată inechitate, care poate determina un nou exod al tinerilor de la munte către zonele de şes, deci acolo unde se acordă reale privilegii.

– Să spunem că este vorba de excepţia care întăreşte regula echităţii.

– Drept răspuns, daţi-mi voie să prezint o altă „abatere”, care excede obiectul acestei legi – „procesul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole forestiere”. Ea s-a înregistrat prin adoptarea prevederilor art. 18 alin. 2, prin care se recunoaşte persoanelor fizice – acţionari şi locatari – cărora li se restituie terenurile agricole agicole şi un „drept de preemţiune” la cumpărarea bunurilor imobile, construcţii agroindustriale, alte construcţii, precum şi la cumpărarea bunurilor mobile, tractoare, maşini şi utilaje agricole din patrimoniul societăţilor agricole care au administrat terenurile respective. Or, dreptul de preemţiune are ca obiect numai terenurile agricole situate în extravilan (terenuri arabile, păşuni, faneţe, vii, etc.), iar dacă terenul nu este agricol (de pildă, pădure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemţiune nu există! În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, sigur că nu se poate vorbi de un „drept de preemţiune” la cumpărarea tractoarelor, maşinilor, etc. Fiindcă, repet, dreptul de preemţiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie să privească un teren agricol din extravilan, actul juridic proiectat să fie o vânzare – cumpărare şi, în fine, să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate! Un alt articol „vedetă” – dacă îl putem numi astfel -, puternic mediatizat, este art. 32, cel care, la alin. 1, în varianta adoptată de Camera Deputaţilor, prevedea ca să se restituie foştilor proprietari „construcţiile, conacele şi armanele”. A fost rândul senatorilor Puterii să iasă la rampă şi, prin adoptarea unui amendament comun, să găsească o formulă mai echilibrată acestui articol: „Construcţiile de orice fel destinate exploataţiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr.93/1949, se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora”. Dar, aşa este la români, după orice lucru bun trebuie musai să apară şi un „dar” – nu a reuşit să câştige acceptul majorităţii senatorilor prevederea din acelaşi amendament prin care se impunea a fi restituit şi inventarul agricol preluat de fostele CAP-uri şi IAS-uri. Stranie poziţie – ca după ce vrei să dai toate conacele înapoi, să nu mai fii de acord nici cu restituirea strămoşeştilor sape! Cu atât mai mult, cu cât prin faimosul decret 93 din 1949 intra în proprietatea statului „inventarul agricol viu şi mort”. Iar pământul nu se lucrează cu conace şi armane, ci cu sape şi pluguri. Personal, consider că ar fi fost benefic ca ţăranilor să li se acorde cel puţin contravaloarea reactualizată a uneltelor cu care au fost obligaţi să intre în CAP-uri. Cu atât mai mult, cu cât votarăm într-o veselie generală „dreptul de preemţiune” la cumpărarea tractoarelor, maşinilor, etc. în fine, în acest fel, veneam în întâmpinarea întrebării care stă pe buzele tuturor celor care, fie şi poetic vorbind, reprezintă „talpa ţării”: „Bun, ne daţi pământul înapoi, dar noi cu ce-l mai muncim?”

– Să ne întoarcem, dacă se poate, la conacele noii Legi 18.

– Cum să nu se poată? Însă cum scopul declarat al acestei legi este „finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere”, trebuie spus de la bun început că multe din prevederile normative adoptate de cele două Camere exced obiectul enunţat. Şi un prim argument în sensul acestei constatări îi reprezintă textul art. 32. Dar iată cum arăta acesta în forma sa iniţială: „Construcţiile, conacele şi armanele care au constituit exploataţii agricole, potrivit prevederilor art. 4 din Legea pentru înfăptuirea reformei agrare nr. 187/1945, se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora.” Se pune, firesc, întrebarea: Ce caută conacele şi armanele într-o lege care îşi propune restituirea pământului şi a pădurilor? Juridic vorbind, introducerea unor asemenea prevederi într-o lege care are un cu totul alt obiect este o grefa artificială extrem de păguboasă, fie şi pentru simplul motiv că naşte o serie întreagă de confuzii. Nu pun aici în discuţie legitimitatea morală a restituirii acestor construcţii, ci graba nejustificată de a rezolva această problemă în chiar această lege, deşi ea vizează strict terenurile agricole şi forestiere. Iar „liantul juridic”, respectiv destinaţia de exploataţii agricole a acestor construcţii, prin care s-a încercat împuşcarea a doi iepuri printr-o singură lege, este cel puţin şubred. Eu, unul, nu văd cine şi cu ce argumente concrete m-ar putea convinge de destinaţia de exploataţii agricole a acestor imobile. Altfel spus, nu văd ce i-a împiedicat pe iniţiatori să legifereze restituirea tuturor acestor construcţii, inclusiv a morilor de vânt şi apă, a silozurilor, pătulelor, grajdurilor, gaterelor, etc. printr-o lege aparte, aşa cum era normal. Mai ales că, în forma votată a art. 32, s-a renunţat la sintagma „conace”, „armane”, precum şi la trimiterea la prevederile Legii nr. 187/ 1945, în favoarea enunţului „construcţii de orice fel destinate exploataţiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr. 93/1949”. Din păcate însă, nici această formulare nu are darul de a mai risipi din ceaţa în care vor fi învăluiţi cei ce vor trebui să stabilească, în mod concret, care anume construcţii „de orice fel” au avut strict destinaţia de exploataţie agricolă şi, pe cale de consecinţă, urmează a fi restituite prin „noua Lege 18”. Şi cum, pe de altă poate, menţionatul decret nr. 93/1949 se referea la „inventarul agricol viu şi mort”, nu mă pot abţine să nu mă întreb de ce „se repară”consecinţele abuzive ale acestui act normativ de sorginte stalinistă după principiul jumătăţii de măsură, singurii beneficiari ai acestei „echitabile” reparaţii fiind doar proprietarii „construcţiilor de orice fel”?

– Ce se întâmplă, însă, cu ceilalţi proprietari, cei fără conace?

– Asta mă întreb şi eu. Căci, după cum bine se ştie, pe lângă proprietarii de conace, au mai existat alte milioane de victime ale acelui aberant act de putere, cei cărora li s-au luat „cu japca” boii, căruţele, plugurile, sapele. Căci, în abuzul său, cel puţin, Decretul nr.93/1949 era echidistant, nefăcând nici o diferenţiere între cei expropriaţi atunci. Cu toţii au fost egali în durere şi au existat români care au murit „de inimă rea” pentru că li s-a furat averea, dar şi români ce au murit de disperare atunci când comuniştii le-au scos cu forţa din ogradă animalele şi măruntul inventar agricol care, multora, le asigura, de bine – de rău, mămăliga cea de toate zilele. Mi-a fost dat să aud şi stupefiante păreri potrivit cărora este dificil de restituit „inventarul viu”, pe motiv că animalele luate ţăranilor de comunişti s-au făcut de mult una cu pământul. Să fim serioşi şi să citim împreună alineatul 3 al aceluiaşi buclucaş articol 32: „în cazul în care astfel asfel de bunuri imobile nu mai există, sc vor acorda despăgubiri” (s.n.). Dacă se intenţiona cu adevărat acest lucru, „dificultatea” putea fi lesne depăşită prin acelaşi procedeu reparatoriu al acordării de despăgubiri şi pentru bunurile mobile. În fine, renunţându-se la referirea la prevederile Legii nr. 187/1945, doreşte oare cineva să reînvie dilema celor „nu ştiu câte hectare”?

– O reîntoarcere care ar fi mai mult decât păguboasă.

– Bineînţeles. Pentru că, repet, este vorba de o lege cu caracter reparatoriu, care s-a aflat atâta amar de vreme în miezul unor polemici aprinse şi în centrul talk-show-urilor datorită, în primul rând, veritabilului prag psihologic de 50 de hectare. În cele din urmă însă, toată tevatura iscată s-a dovedit a fi una de natură pur lingvistică, crâncena bătălie oratorică dându-se între termenii „nu mai mult de”50 ha şi „până la” 50 ha. Iată ce a ţinut pe loc, timp de un an, o lege de o asemenea importanţă! Şi asta, în condiţiile în care, o reamintesc, dilema celor „nu ştiu câte hectare” era tranşată cât se poate de clar, cel puţin din punct de vedere legislativ, prin articolul 39 din Legea nr. 18 modificată, care face trimitere explicit la limita suprafeţei prevăzute de Legea nr. 187 din 1945. Iar din cuprinsul acesteia aflăm că împroprietărirea de atunci a ţăranilor a fost posibilă prin limitarea proprietăţii agricole la 50 de hectare. Quod erat demonstrandum!

O preemţiune cu bătaie lungă

– În cele din urmă, „noua Lege 18” a trecut cu brio printre furcile caudine ale Senatului, dar ecourile adoptării sale sunt departe de a şe fi stins. Şi, poate este şi normal, fiind vorba de o lege extrem de importantă, ţinând cont mai ales de „surprizele” care sunt cuprinse în acest act normativ cu caracter reparatoriu. Dar, până la „văile plângerii”, să urcăm „dealurile încrederii” şi să vedem, pentru început, „jumătatea plină a paharului”, adică lucrurile bune.

– Fără îndoială, printre multele lucruri bune promovate de noua lege, la loc de cinste se numără, neîndoielnic, prevederile articolului 19, prin care o serie întreagă de categorii sociale şi profesionale vor putea benefecia de anumite facilităţi. Este vorba, vă reamintesc, de familiile fără pământ, familiile nou întemeiate, specialiştii din agricultură, cadrele medicale, personalul didactic, slujitorii cultelor religioase oficial recunoscute şi veteranii de război, care vor primi în proprietate, acolo unde este posibil, până la două hectare teren agricol de familie. Este, de departe, o măsură salutară, mai ales dată fiind situaţia precară, de multe ori de-a dreptul dramatică, cu care se confruntă majoritatea membrilor acestor categorii „uitate” cam de toată lumea. Totuşi, din punct de vedere strict juridic, nu putem trece cu vederea „inadvertenţa” prin care nişte prevederi vizând strict o miniîmproprietărire şi-au găsit locul într-o lege având drept scop reconstituirea dreptului de proprietate. Însă, după cum am mai văzut şi vom mai vedea, aceasta nu este în nici un caz singura inadvertenţă din cuprinsul acestei legi. Din păcate, asemenea „inadvertenţe” – de logică, de această dată – s-au înregistrat şi atunci când a fost respins, în deplin „consens”, amendamentul prin care familiilor ce îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de art. 19, dar care locuiesc la munte, şi nu la şes, urma a li se atribui, şi lor, câte un hectar de pădure. Cei care s-au opus vehement acceptării respectivului amendament au argumentat că „oricum ar fi în zadar, că pădurea nu este productivă”! Şi atunci, dacă ar fi vorba de un simplu „moft”, care ar fi raţiunea acestei aberaţii de zile mari, a acestei discriminări ce are la bază nişte criterii strict geografice: „cei de la şes” merită să fie ajutaţi, „cei de la munte” nu? Dar, de departe, articolul care naşte cele mai multe şi mai profunde nedumeriri este articolul 18, alin.2: „Persoanele fizice – acţionari şi locatori – cărora li se restituie terenurile agricole au drept de preemţiune la cumpărarea bunurilor imobile, construcţii agroindustriale, alte construcţii, precum şi la cumpărarea bunurilor mebile, tractoare, maşini şi utilaje agricole din patrimoniul societăţilor comerciale care au administrat terenurile respective”. Din păcate, în acest articol, densitatea aberaţiilor legislative inserate depăşeşte orice imaginaţie. Este de-a dreptul inexplicabilă această grosolană derogare de la principii elementare de drept. Şi asta în condiţiile în care în Codul Civil Român, în Legea arendării şi, nu în ultimul rând, în Legea 18 preemţiunea este reglementată expres. Este inadmisibil pentru un jurist să nu cunoască – sau, şi mai grav, să ignore cu bună ştiinţă – faptul că dreptul de preemţiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie să privească numai un teren agricol situat în extravilan (terenuri arabile, fâneţe, vii etc.), actul juridic proiectat să fie o vânzare-cumpărare şi, în fine, să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate! Aşadar, dacă terenul nu este agricol (de pildă, pădure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemţiune nu există! În aceste condiţii, cu atât mai puţin se poate vorbi de un asemenea „drept de preemţiune” în cazul unor – „bunuri imobile, construcţii agroindustriale, altor construcţii (…) bunuri imobile, tractoare, maşini şi utilaje agricole…”. Fiindcă, repet, dreptul de preemţiune are un domeniu de aplicare bine determinat!

– Într-adevăr, ca să folosesc un termen cât mai finuţ cu putinţă, aş putea spune că se înregistrează unele „bâlbe”.

– Şi nu puţine, căci seria abaterilor „tricotate” în jurul dreptului de preemţiune nu se opreşte aici. în ceea ce priveşte acordarea acestui „privilegiu” asupra „construcţiilor agroindustriale”, prevederile art. 18 se ciocnesc cap în cap cu cele ale art. 32 din aceeaşi lege, în forma sa finală, unde scrie negru pe alb: „construcţiile de orice fel destinate exploataţiilor agricole (…) se restituie foştilor proprietari”. Se acordă drept de preemţiune (drept prioritar la cumpărare în cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenţionează să-l vândă) sau „reconstituirea dreptului de proprietate” are cu totul alt obiect? Ştiut fiind însă că, în majoritatea cazurilor, aparenţele înşală, este foarte posibil ca şi în acest caz „miza” acestei „neconcordanţe”să fie cu totul alta. Astfel, dacă art. 32 se referă strict la construcţiile destinate exploataţiilor agricole preluate prin Decretul nr. 93/1949, deci existente la acea dată, putem deduce că la art. 18 se încadrează şi imobilele construcţii ridicate după anul 1949. Probabil, numai bunul Dumnezeu şi iniţiatorul legii ştiu ce trebuie înţeles prin acest termen atât de dibaci ales, „alte construcţii”. După cum nu se va înţelege în vecii vecilor cum este posibilă întinderea aripei ocrotitoare a preemţiunii şi asupra „tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole”. Să fie vorba de fostele SMT-uri cu tot inventarul lor? Oricum, rămâne de văzut…

– Domnule senator, iată că timpul a dovedit că v-aţi cam grăbit când aţi lăudat „înţelepciunea” parlamentarilor care au votat articolul 19, cel prin care o serie întreagă de categorii sociale şi profesionale vor putea beneficia de anumite facilităţi. Tocmai respectivul articol a fost singurul „picat” la Comisia de mediere între cele două Camere.De ce?

– Din cauza unor ambiţii politice care nu pot fi explicate în nici un fel într-o asemenea situaţie importantă. Recunosc că m-am grăbit atunci când am crezut că interesul general va fi deasupra intereselor partinice.

Sursa: Ziariști online


Să susținem industria farma, luați un distonocalm pentru că avem de vorbit despre România de mâine

Din fericire, în țara aceasta mai sunt încă oameni care pot să vadă clar și să spună limpede, cu subiect și predicat, despre jaful la care România este supusă sistematic acum. Întreaga clasă politică actuală a trădat și trădează în continuare națiunea română. Cu voioșie vrut-infantil-tembelă! Și ce e mai trist e că cei care au jurat să-și apere țara „chiar cu prețul vieții” au acceptat să fie simpli spectatori la jaful ce se petrece în spatele perdelei de fum întreținute de clasa politică actuală. Băi … ăștia care ați jurat credință țării și încă sunteți în solda României … nu mai fiți căcăcioși! Dacă executați un ordin ilegal primit de la superiori sunteți culpabili. Sunteți la fel de responsabili și pentru acțiunea și pentru inacțiunea voastră, dacă permiteți săvârșirea de infracțiuni, sub umbrela politică și/sau economică. Să nu uitați pe cine ați jurat să slujiți!

Dimensiunile jafului sunt monumentale. Voi vorbi doar despre Roșia Montană, despre ce se întâmplă acolo, deși modelul acesta a fost utilizat cu succes și în multe alte cazuri (Sidex Galați, Rompetrol, Petrom, „Jafo”-Onești ș.a.m.d). Am spus Roșia Montană? Luați un pahar de apă, un distonocalm și așezați-vă jos. Nu voi spune nimic din tot ceea ce s-a mai spus în spațiul public despre ceea ce ar trebui să încaseze statul român ca redevență din toată afacerea asta. Voi prezenta problema RMGC – așa cum o văd eu – spectatorul care aruncă cu ouă și cu roșii în actorii de pe scena politică autohtonă: știați că redevența aia pe care România ar trebui să o încaseze de la RMGC timp de 10 ani parcă (atât cât ar trebui să dureze exploatarea) este în cuantum total de vreo 18 tone de aur? Ce înseamnă 18 tone de aur? 18.000.000 grame de aur. Pentru 18.000.000 grame de aur noi vrem un lac de ape cianurate pentru veșnicie? Pentru 18.000.000 grame de aur se dau în concesiune 4282 ha. Raportul Academiei Române citează Legea din 1924 Art. 203: „Suprafaţa perimetrului rezervat pentru explorare prin permis exclusiv, va fi dela 50 hectare până la 100 hectare pentru minereurile neferoase, inclusiv cele aurifere”!

Chiar știti ce înseamnă 18.000.000 grame de aur? V-ați luat distonocalmu’? Sigur? Sigur stați jos? Mai puneți-vă un pahar cu apă necianurată (încă)! 18.000.000 grame de aur înseamnă echivalentul a 54.000.000 kilograme de miez de nucă. Adica 54.000 tone de miez de nucă. Sau mai bine spus, producția actuală de nucă în coajă a României pentru … 3 ani de zile. Mai luati un distonocalm, vă rog. Vă implor, nu suprasolicitati serviciul de urgență 112! Stați calmi, la locurile voastre! România produce în 3 ani, fără niciun fel de investiție majoră în domeniu, doar cu ce dă Dumnezeu de sus, o valoare echivalentă cu ceea ce ar trebui să primească România pentru că lasă niște „băieți deștepți” să subtilizeze aurul pentru care au murit atâtea generații de mii de ani încoace.

Știți ce înseamnă producția anuală de nucă în coajă a României? Doar vreo 35.000 de tone. Dacă ar fi să considerăm că această producție ar fi numai din soiuri care produc maxim 2 tone de nucă în coajă la hectar (deși sunt soiuri care produc și peste 4 tone/hectar) … asta echivalează cu o suprafață de 17.500 de hectare de livadă de nuc. Mai luați un distonocalm, vă rog, să susținem industria farmaceutică … Și nu vă ridicați din fotolii pentru că nu am terminat încă:

Știați că România are potențialul de producție cel mai mare din lume la cultura nucului? Pornind de la Anexa 10 de la Măsura 121 din Planul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013, am avut curiozitatea să văd în câte comune din România această cultură are favorabilitate ridicată și în câte favorabilitate medie, precum și care este suprafața de teren agricol din aceste comune. Ați luat distonocalmul? În România, avem peste 4.600.000 hectare de teren agricol pretabile pentru această cultură! Da… Luați cu apă să nu vă înecați. Știați că în China, acum 50 de ani, se produceau doar 40.000 tone de nucă în coajă, iar astăzi se produc peste 1.650.000 tone? Știați că în perioada interbelică în România se produceau 250.000 tone de nucă în coajă, iar astazi doar 35.000? Asta da viziune strategică!

Știați că un hectar de livadă de nuc produce anual peste 10.000 de euro, în timp ce salariul mediu pe economie, anualizat … nu înseamnă mai mult de 5.000 euro? Și-atunci de ce mama naibii să preferi să fii slujbaș la stat pe un salariu de mizerie? Știați că o livadă de nuc nu vă solicită mai mult de 2 săptămâni/an? Asta înseamnă că proprietarul unei livezi de nuc are 50 de săptămâni/an pentru sufletul lui, pentru familia și pasiunile lui. Interesant, nu?

Știați că oamenii care au un venit anual mai mare decat salariul brut/economie nu pot fi cumpărați cu doi mici și o bere în campania electorală? Asta ar fi o adevărată tragedie pentru policienii români! Știați că oamenii care au un venit peste media economiei și care au 50 (cincizeci) de săptămâni de timp liber, în care pot face tot ce vor ei, fără să depindă de un venit salarial (bugetar sau nu…) sunt periculoși pentru clasa socială a politicienilor actuali din România? Știți de ce? Pentru că sunt incontrolabili, pentru că nu sunt dependenți sub nicio formă de cei care sunt la butoane. Și politicianul român … ca să își asigure „perpetua existență în fața butoanelor” are nevoie de persoane dependente de toanele și de mofturile lor.

Știați că dacă România ar susține înființarea a 54.000 de hectare de livadă de nuc care ar produce în medie câte 1.000 kg de miez de nucă/an… asta ar echivala cu încasarea anuală a „redevenței totale” negociate de trădătorii de țară în proiectul RMGC? Știți de ce politicienii români nu sprijină acest lucru? Pentru că banii ar intra direct în buzunarele proprietarilor celor 54.000 de hectare de livadă de nuc și de acolo, tare greu ar fi de scos de politicieni fără ca aceștia să își asume riscul de a lua un topor în cap. Idioțenia politicienilor români merge până acolo încât aceștia nu realizează că dacă fiecare hectar în parte de livadă de nuc ar fi deținut de câte o familie, venitul anual al acestor familii ar conduce la o creștere reală a standardului de viață pentru acestea, creștere ce se va vedea și în economia reală, nu doar în conturile unei „elite” aflate temporar la butoanele societății românești. O țară bogată e o țară unde cei mai mulți își pot permite decența. Noi avem o oligarhie care parazitează România de azi și – cel mai grav – România de mâine!

Politicianul român își pune creativitatea la treabă doar în scopul favorizarii tuturor formelor de dependență de care au „nevoie” o seama bună de paraziți sociali, care trăiesc pe spatele celor ce își asumă în mod real riscuri economice majore pe banii, timpul și nervii lor. Și cum aceștia din urmă nu reușesc să producă atât cât au nevoie toți paraziții – cu politicienii în frunte… România face împrumuturi de miliarde și miliarde de euro pe care le vor „deconta” cei mai nevinovați dintre cetățenii actuali ai României – actualii minori și copii nenăscuți încă! Și pentru că ei nu își pot asuma legal nimic până la vârsta de 18 ani, e timpul ca noi, ce suntem responsabili de destinul lor să spunem răspicat AJUNGE! Ajunge cu jaful țării, ajunge cu hoția instituționalizată, ajunge cu stimulatul parazitismului social pe seama celor care azi nu se pot apăra!

Și ăsta nu este doar un avertisment! Este începutul sfârșitului pentru voi, politicienii care vă ascundeți trădarea de țară după cuvinte sforăitoare, după „grija” voastră pentru viitorul țării! Vouă, politicienilor români actuali, vă va îngheța sângele în vene, cât de curând, așa că aduceți-vă și voi contribuția la dezvoltarea industriei farmaceutice: faceți-vă stocuri de distonocalm! Va fi criză mare de așa ceva, în curând! Fără distonocalm nu veți putea face față la ce urmează! Da’ chiar așa… Ce urmează?

România de mâine? Haideți să ne imaginăm cum ar putea fi. Sistemul politic. Parlament unicameral, cu câte 3 parlamentari/județ și 10 parlamentari/Capitală. Sistem de alegere a parlamentarilor: bazat pe proiecte. Se face o medie a propunerilor de proiect de interes național și se aleg automat primii 3 parlamentari care însumează cele mai multe din cele 50 de teme de interes public propuse de populație ca fiind prioritare pentru perioada mandatelor lor. Oferta electorală a fiecărui parlamentar obligatoriu include: 8 proiecte de inițiat, dezbătut pe durata mandatului. Anularea mandatului parlamentarului dacă în fiecare din cei 4 ani de mandat nu se desfășoara acțiuni de 25% din proiectele din campania electorală. Condiție minimală: cele 2 proiecte/an nu se pot repeta și nici reporta de la un an pe altul. Anularea mandatului individual în cazul înregistrării a 30% absențe (motivate și nemotivate) de la lucrările din plen, pe principiul că îndeplinirea proiectelor pentru care a fost investit parlamentarul în cauză este mai importantă ca orice altă activitate desfășurată de respectivul parlamentar în decursul mandatului său. Dizolvarea de drept a parlamentului daca 50%+1 din membrii parlamentari nu depun eforturi și demersuri pentru dezbaterea anuală a minim 25% din totalul propunerile legislative anuale obligatorii pe durata mandatului în curs.

Primul ministru: desemnat de Președinte, în baza numărului total de voturi directe rezultate la alegeri. Nerespectarea anuală a 25% din primele 8 teme de interes național rezultate din alegeri, egal pierderea mandatului pentru primul ministru. Curtea Constituțională constata anularea de drept a mandatului, fără drept de recurs din partea Primului Ministru, urmată de alegeri anticipate.

Protecție socială de stat numai pentru:

  • handicap gradul 1 și 2;
  • persoane peste 70 de ani – venit minim garantat;
  • persoane între 60 și 70 de ani, cu obligativitatea prestării de muncă în folosul comunității;
  • inexistența unui sistem public de pensii și șomaj.

Îndemnizație de creștere a copilului pe perioada concediului post natal:

  • 2 ani zile/fiecare născut viu;
  • cu studii superioare – salariul lunar avut înainte de sarcina, timp de 2 ani de zile;
  • cu studii medii, cu sursă de venit legală minim 12 luni – salariul mediu economie brut – neimpozabil;
  • cu studii medii, fără sursă de venit legală, minim 12 luni:
  • 0 lei;
  • fără studii: 0 lei (nu încurajăm parazitismul social)

Servicii medicale: Gratuite numai dacă există o asigurare privată de sănatate. Medicina de urgență: numai în cazuri excepționale și numai când viața e în pericol imediat.

Apărare Națională. Toți angajații statului apără drepturile fundamentale prevăzute de Constituția României. Drepturile persoanelor prevăzute de Constituția României sunt inviolabile, nenegociabile și neabdicabile. Singurul interes deservit de angajatii statului român este INTERESUL PUBLIC! Orice ordin primit de la superiori care contravine interesului public și încalcă Constituția este de natură infracțională. Superiorul poate fi subiectul acțiunii de arest cetățenesc până la sosirea organelor competente care să dispună reținerea temporară, până la prezentarea în fața unei instanțe judecătorești. Șeful ierarhic ce încalcă Constituția poate fi arestat pe loc de subordonatul său pe linie ierarhică. La constatarea încălcării Constituției, orice calitate, funcție oficială, încetează de drept. Favorizarea sub orice formă a celui ce în exercitarea funcției publice încalcă drepturile fundamentale ale omului și Constituția României se sancționează la fel ca fapta principală. Abuzul celui ce constata încălcarea Constituției se pedepsește cu confiscarea totală a averii. Abuzul de putere în exercițiul funcțiunii publice se pedepseste cu MOARTEA! Din orice funcție oficială, orice încălcare a drepturilor fundamentale se sancționează cu confiscarea întregii averi a persoanelor fizice responsabile direct și indirect, și cu confiscarea averii/patrimoniului, a firmelor deținute.

Sistemul fiscal. Bazat pe un sistem de facturare obligatoriu, pe site-ul Ministerului de Finanțe, care monitorizeaza încasările și plățile individuale, pe baza de CNP și Cod Fiscal (CUI). Emiterea facturilor prin alte sisteme decât cele publice se taxează suplimentar cu 20% din suma brută de plată/încasat. În afara de acestea se mai aplică cumulativ următoarele:

Pentru persoane fizice rezidente romane:

  • 0 % impozit pe venit pentru venituri totale de până la 50.000 euro/an;
  • 5% impozit pentru venitul total de peste 50.000 eur/an;
  • 10% impozit pe veniturile nerezidenților români, indiferent de cuantumul veniturilor;
  • 0% asigurări sociale de sănătate (ai asigurare privata..ok. Nu ai .. ai o problemă!);
  • 0% contribuții asigurări sociale (pui ceva deoparte bine… Nu? Selecție naturală nene!);
  • obligativitate înregistrare în scopuri de TVA la venit anual de peste 50.000 euro/an;
  • calculul lunar și plata la buget a sumelor datorate către bugetul de stat.

Pentru persoanele juridice:

  • 0% impozit pe profit pentru profitul brut de până la 10.000 euro/lună;
  • 5% impozit pe profit pentru profitul brut de peste 10.000 euro/luna;
  • 5% impozit pe profitul din activitățile de export;
  • 5% impozit pe dividente: încasat lunar/suma brută de plata ca dividende.

Regularizare anuală:

  • obligativitate înregistrare în scopuri de TVA la venit anual de peste 50.000 euro;
  • obligativitatea plăților către angajați în cuantum brut, fără comisionae de transfer pentru veniturile salariale plătite prin sistem bancar;
  • plăți extra sistem bancar – către furnizori și angajați:
  • 5% impozit la suma brută;
  • comisioane bancare de maxim 0,01% din suma efectivă de plată, … dar nu mai mică de 1 leu/operațiune;
  • activități de cercetare-dezvoltare și inovare tehnologică: 0% pentru veniturile geretate pentru implementare internă și 1% pentru veniturile din export de tehnologie (pentru max. 1 mil. euro/an și 5% peste 1 mil. euro/an);
  • TVA : 10%

Impozite auto:

  • 5 %/an în primii 2 ani de la fabricație;
  • 20% an din prețul inițial de valorifcare.

Impozite pe cladiri:2% din valoarea de construcție, indiferent de proprietar și destinația clădirii. Accize Produse de lux (bijuterii, alcool, cafea, tigări): 90%. Accize carburanți motoare 2 T și 4 T: 50%.

Împrumuturi externe. Nu pot fi contractate împrumuri externe pentru care plățile anuale depășesc cuantumul a 50% din totalul veniturilor bugetare cumulat cu … Cheltuieli publice curente și investiții de maxim 50% din total venituri bugetare. Propunerile partidelor politice pentru depășirea acestor praguri conduc automat la scoaterea acestora în afara legii, la dizolvarea lor de drept, confiscarea averii tuturor membrilor din partidul/partidele care își asumă asemenea propuneri. Cine își poate permite să își asume să îndatoreze generațiile viitoare fără să aibă un mandat clar din partea acestora, înseamnă că se poate lipsi de tot patrimoniul său. :)

Sistemul public de învățământ. Gratuit – până la doctorat inclusiv. Nu se suportă de la buget a doua facultate, al doilea masterat și al doilea doctorat. Înainte de a implini 10 ani de muncă efectivă (ca angajat sau patron) în România… persoanele ce decid să emigreze sunt obligate să plătească la bugetul de stat 100 de salarii medii/economie înainte de a primi drept de liberă practică în orice altă țară a UE și de 1.000 de salarii medii pe economie, dacă decid să emigreze oriunde altundeva în afara spațiului UE. Dreptul la liberă practică în UE poate fi obținut și prin accesarea unui credit bancar ipotecat cu toate bunurile fizice ale solicitantului, purtător de dobândă anuală echivalentă cu rata anuală a inflației +5%.. Neplata contravalorii acestui drept de liberă practică conduce la confiscarea tuturor veniturilor și proprietăților persoanei vinovate. Orice persoană fizică ce este plecată din țară mai mult de 60 de zile este obligată să solicite acordarea dreptului de liberă practică în UE sau în afara acesteia. Nesolicitarea acestui drept se sancționeaza cu confiscarea integrală a averii și cu o amendă de 1 milion de euro, plătibilă prin poprirea tuturor surselor de venit din afara țării. Neplata amenzii mai sus menționate se sancționează cu pierderea cetățeniei române și cu dreptul de a mai exercita vreo activitate economică pe teritoriul României. Confiscarea averii nu are legatură cu neplata amenzii mai sus menționate.

Cum ar fi o asemenea țară? Ar fi un tărâm de vis pentru oricine vrea să trăiască, să respecte și să fie respectat. Infractorii, paraziții sociali și actuala clasa politică ar trebui să se cutremure doar citind despre ce ar putea fi în România, în curand!

Întrebare de final: Mai aveti Distonocalm? Mai luați unul… cu un pahar de apă. Pentru că vom avea nevoie de sânge rece pentru a determina schimbarea de care au nevoie copiii și nepoții noștri! Orice idei, în spiritul celor de mai sus sunt binevenite. Haideți să pregătim țara pentru cei ce vin după noi!

E timpul să ne luăm țara înapoi! Uniți, salvăm!”

Sursa: A Treia Forță: România profundă


%d blogeri au apreciat asta: