Category Archives: Libertate

Kissinger nu se lasă…

Henry Kissinger, unul dintre ideologii noii ordini mondiale, deși ajuns la o vârstă la care ar trebui să-și cam vadă de socotelile pe care le mai are cu lumea, nu se lasă și ne spune: „Conceptul care a stat la baza erei geopolitice moderne este în criză pentru că se bazează pe principii occidentale”. Articolul original poate fi găsit pe site-ul Wall Street Journal sub titlul, cum altfel decât, „Henry Kissinger on the Assembly of a New World Order”.Mouth Watering

Credeți că ar putea fi vorba de vreo recunoaștere a greșelii pe care a susținut-o de o viață? Ei, aș! Din ceea ce spune, trebuie înțeles că scenariul a rămas același: crearea problemei, plângerea de milă și scoaterea din joben a „soluției salvatoare”. Dar și scopul a rămas același: obținerea controlului total asupra omenirii, prin impunerea unui guvern planetar!

Ia să vedem ce ne spune:

Libia se află în război civil, armatele fundamentaliste construiesc califate pe teritoriul Siriei şi al Irakului, iar tânăra democraţie a Afganistanului este pe punctul de a se prăbuşi. La toate acestea se adaugă rea­prin­derea tensiunilor cu Rusia şi o relaţie cu China împărţită între promisiuni de cooperare şi incriminarea publică. Con­ceptul de ordine mondială care a stat la baza erei moderne se află într-un moment critic.

Păi, stimabile, cam cine a dus războiul în țările arabe? Cine a destabilizat întreaga regiune în căutare de petrol?

În căutarea reţetei pentru ordine mondială au fost prescrise timp de multă vreme aproape exclusiv concepte ale societăţilor occidentale. După cel de Al Doilea Război Mondial, SUA dispuneau de o economie şi o siguranţă naţională puternice, având profilul ideal pentru a deveni lider internaţional şi pentru a adăuga o nouă dimensiune. SUA, o naţiune formată explicit pe ideea guvernării libere şi reprezentative, şi-au pus evoluţia pe seama libertăţii şi a democraţiei, care ar avea abilitatea de a săvârşi pacea legitimă şi de durată. În viziunea europeană tradiţională asupra ordinii, oamenii sunt prin natura lor competitivi, la fel ca şi statele. Pentru a ţine în frâu efectele provocate de ciocnirile de ambiţii interumane şi interstatale, Europa s-a bizuit pe un echilibru al puterii şi pe oameni de stat raţionali. Viziunea generală americană îi consideră pe oameni chibzuiţi, receptivi la compromisuri şi cu simţul realităţii. Răspândirea democraţiei a reprezentat astfel ţinta primordială pentru ordinea internaţională. Pieţele libere ar pune în valoare indivizii, ar îmbogăţi socie­tăţile şi ar înlocui rivalităţile in­terna­ţionale obişnuite cu interdependenţa economică.

Prin „răspândirea democrației” vom înțelege desigur impunerea cu forța a modelului „democratic” american. Și probabil că aici a fost marea greșeală a acestor teoreticieni ai noii ordini mondiale. N-au avut răbdare să facă lucrurile pas cu pas, firesc, modelul lor de societate să devină un exemplu demn de urmat în lume. Vor să-l impună cu forța în zone ale lumii în care acest model este complet străin și probabil de neînțeles (probabil și de neacceptat, cel puțin deocamdată).

Anii de după 1948 şi până în 2000 au reprezentat o perioadă în istorie în care se putea vorbi de o ordine mondială incipientă, compusă dintr un amalgam de idealism american şi concepte tradiţionale europene de statalitate şi echilibru al puterii. Regiuni vaste ale lumii nu au împărtăşit însă niciodată concepţiile de ordine occidentale, ci doar le-au luat ca atare. Aceste regiuni se fac acum auzite, de exemplu prin criza din Ucraina şi Marea Chinei de Sud.

Așadar, iată că ar putea să pară o primă recunoaștere a eșecului metodelor folosite. Din păcate, nu este așa… Iată părerea domnului în cauză despre proiectul european:

În primul rând, însăşi natura statului conferă unitatea de bază care poziţionează statul în mediul internaţional şi a fost supusă la numeroase presiuni. Europa şi-a propus să treacă de graniţele statelor şi să implementeze o politică externă ghidată în mare parte de principiile unei „puteri discrete“. Dar este puţin probabil ca stabilirea legitimităţii fără a ţine cont de un concept strategic să poată susţine ordinea la nivel global. Europa nu are încă statutul de stat, fiind predispusă la o concentrare a autorităţii interne şi un dezechilibru de putere. În acelaşi timp, zone ale Orientului Mijlociu au fost dizolvate în componente etnice şi secte aflate în conflict unele cu celelalte. Militanţii religioşi şi forţele care îi susţin încalcă graniţele şi suveranitatea, declanşând o situaţie în care statele eşuează în controlarea propriului teritoriu.

Și „bătrânelul” continuă să arate că:

Ciocnirea dintre economia interna­ţională şi instituţiile politice care în aparenţă o guvernează contribuie la ştergerea ideii de ţintă comună necesară pentru stabilitatea mondială. Sistemul economic s-a globalizat, în timp ce structura politică a lumii încă se raportează separat la statul naţiune. Globalizarea economică în esenţa sa ignoră frontierele naţionale. Politica externă le întăreşte, chiar şi când urmăreşte să tempereze obiectivele naţionale contradictorii sau idealurile de stabilitate mondială.

Cu alte cuvinte, ne spune că există o contradicție între sistemul economic – care s-a globalizat, răspunzând astfel așteptărilor noii ordini internaționale – și sistemul politic, care, iată domnule că a rămas de căruță! Nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor! Chiar politicul nu răspunde la comenzi?

Ordinea internaţională se confruntă cu un paradox: prosperitatea sa depinde de succesul globalizării, dar procesul care duce la globalizare stârneşte reacţii politice care de multe ori acţionează împotriva aspiraţiilor sale.

De aceea, iată soluția domnului Kissinger:

O a treia hibă în stabilitatea mondială curentă, în măsura în care există, este absenţa unui mecanism eficient care să permită marilor puteri să se consulte şi să coopereze în vederea celor mai importante chestiuni. Ideea poate părea o critică stranie, având în vedere multitudinea de forumuri multilaterale care există. Totuşi natura şi frecvenţa acestor întâlniri acţionează împotriva elaborării unei strategii de cursă lungă. Procesul permite în cel mai bun caz puţin mai mult decât o discuţie tactică despre chestiunile arzătoare în momentul acela şi în cel mai rău caz o nouă metodă de a lua parte la un eveniment mediatizat. O structură contemporană de reguli şi norme internaţionale, dacă se doveşte a fi relevantă, nu poate fi consolidată prin declaraţii independente puse laolaltă, ci trebuie alimentată cu o convingere comună.

Iar în cazul în care nu se respectă indicațiile, iată și pisica:

Penalizarea pentru nereuşită se va materializa nu atât de mult într-un conflict major între state (deşi această posibilitate rămâne valabilă pentru anumite regiuni) cât într-o evoluţie în direcţia sferelor de influenţă, reprezentate de structuri interne şi forme de guvernare specifice. La marginile sale, fiecare sferă ar fi tentată să îşi testeze forţele asupra altor entităţi catalogate ilegitime. O luptă între regiuni ar putea fi şi mai istovitoare decât a fost cea între naţiuni.

Și – nu-i așa – până o s-ajungem la statul global (visul de aur al omenirii, nu?), să ne concentrăm pe o etapă intermediară, aceea a regiunilor:

Problema din prezent a ordinii mondiale va necesita o strategie coerentă pentru a contura conceptul de ordine în interiorul diverselor regiuni şi pentru a raporta aceste ordini regionale între ele. Aceste obiective nu sunt neaparat suficiente pentru redresarea disciplinei. Triumfului unei schimbări radicale poate aduce disciplină într-o regiune şi poate stârni turbulenţe în alte regiuni. O regiune dominată militar de către un stat poate da impresia de stabilitate, dar ar putea produce o criză pentru restul lumii.

Ei, aici are dreptate: „o regiune dominată militar de către un stat poate da impresia de stabilitate, dar ar putea produce o criză pentru restul lumii”! A se vedea zona Golfului dominată militar nu de unul ci de două state (Israel și SUA).

Interesant este unul dintre ultimele paragrafe:

Pentru a juca un rol respectabil în evoluţia ordinii mondiale a secolului XXI, SUA trebuie să fie pregătită să-şi răspundă la numeroase întrebări: Ce căutăm să prevenim, indiferent de metode şi dacă e nevoie, singuri? Ce căutăm să realizăm, chiar fără sprijinul vreunui efort multilateral? Ce căutăm să obţinem sau să prevenim doar dacă avem sprijinul unei alianţe? La ce nu ar trebui să ne angajăm, chiar dacă am fi presaţi de un grup multilateral sau o alianţă? Ce fel de valori vrem sa promovăm? Şi cât de mult depinde aplicarea acestor valori de circumstanţe?

Aceste fraze arată că, de fapt, la final de carieră, domnul Kissinger nu exclude un eșec total al politicii de globalizare pe care a promovat-o o viață întreagă, luând în considerare și această alternativă a acțiunii solitare a SUA pe plan global.

Adevărata recunoaștere a greșelilor făcute în alegerea metodelor folosite până acum, se găsește însă în ultimul paragraf:

Pentru SUA, găsirea răspunsurilor necesită concentrarea pe două aspect aparent contradictorii. Promovarea principiilor universale trebuie adaptată la realitatea istorică și culturala a altor regiuni şi la percepţia lor asupra siguranţei. Deşi lecţiile date de provocările ultimelor decenii sunt examinate, afirmarea excepţionalului model American trebuie susţinută. Istoria nu iartă ţările care stau departe de percepția lor asupra identității în favoarea unui stat mai uşor de suportat. Dar nu asigură nici succesul celor mai elaborate convingeri, dacă sunt lipsite de o strategie geopolitică comprehensivă.

Dar atenție: e vorba doar de greșeli referitoare la metodele folosite și nu la țelul final, care – desigur – trebuie să rămână același: New World Order!


Teoria elitelor


Sfârșitul programat al democrației

Democrație? Oricum societatea modernă n-a cunoscut democrația. Democrația era cea grecească din epoca lui Pericle. Atunci, cetățenii mergeau în agora și își exprimau în mod direct voința. În momentul în care cuvântului democrație i s-a adăugat și atributul „reprezentativă”, s-a terminat… Cu democrația…

Articolul de mai jos argumentează asta. Și chiar mai mult… Sumbru viitor se prefigurează…

Puterea a trecut în alte mâini

Adevărații stăpâni ai lumii nu mai sunt guvernele țărilor, ci conducătorii grupurilor multinaționale financiare sau industriale şi ai unor instituțiilor internaționale „opace”: FMI, Banca Mondială, OCDE, OMC, băncile centrale. Prin urmare, cei care conduc lumea nu sunt aleşi în mod democratic, în ciuda impactului deciziilor lor asupra vieţii populaţiei. Puterea acestor organizaţii se exercită la o dimensiune planetară, în timp ce puterea statelor este limitată la o dimensiune naţională. De altfel ponderea societăţilor multinaţionale în fluxurile financiare a depăşit-o de mult pe cea a statelor. La dimensiune transnaţională, mai bogate decât statele şi reprezentând principalele surse de finanţare ale partidelor politice de orice orientare în majoritatea ţărilor, aceste organizaţii se situează mai presus de legi şi de puterea politică, mai presus de democraţie.

FMI – consiliul director

Iluzia democraţiei

Democraţia a încetat deja să mai fie o realitate. Responsabilii organizaţiilor care exercită puterea reală nu sunt aleşi în mod democratic şi publicul nu este informat în ceea ce priveşte deciziile lor. Raza de acţiune a statelor este din ce în ce mai mică, din cauza existenţei unor acorduri economice internaţionale în privinţa cărora cetăţenii n-au fost nici consultaţi, nici informaţi. Toate aceste tratate elaborate în ultimii 5 ani (GATT, OMC, AMI, NTM, NAFTA) vizează un scop unic: transferul puterii statelor către organizaţii non-alese, cu ajutorul unui proces numit „globalizare”. Suspendarea proclamată şi explicită a democraţiei n-ar fi exclus să provoace o revoluţie. Acesta este motivul pentru care s-a decis menţinerea unei democraţii de faţadă şi o deplasare a puterii reale către alte focare de putere. Cetăţenii continuă să voteze, dar votul lor a fost golit de conţinut. Ei votează pentru alegerea unor responsabili care nu mai deţin practic adevărata putere. Tot astfel, deoarece nu mai este nimic de hotărât, programele politice de „dreapta” şi de „stânga” au ajuns să se asemene foarte mult în ţările occidentale. Pentru a rezuma, nu putem alege felul de mâncare, dar putem alege sosul. Mâncarea pe care suntem forţaţi s-o consumăm se numeşte „noul sclavagism”, asezonat cu sos picant – de dreapta, sau dulce acrişor – de stânga.

Dispariţia informaţiei

De la începutul anilor ’90, informaţia a dispărut în mod progresiv din media destinată marelui public. Ca şi alegerile, jurnalele televizate continuă să existe, dar ele au fost golite de conţinut. Un jurnal televizat conţine maximum 3 minute de informaţie reală. Restul este constituit din subiecte „de revistă”, reportaje anecdotice, fapte diverse, mici bârfe şi reality-show-uri. Analizele jurnaliştilor specializaţi ca şi emisiunile de dezbatere a informaţiilor au fost aproape în totalitate eliminate. Informaţia se reduce acum doar la anumite segmente din presa scrisă, citită de o minoritate. Dispariţia informaţiei este semnul clar că regimul nostru politic şi-a schimbat natura.

Strategii şi obiective pentru controlul lumii

Responsabilii puterii economice provin aproape în totalitate din aceleaşi cercuri, din aceleaşi medii sociale. Ei se cunosc între ei, se întâlnesc, împărtăşesc aceleaşi idei şi interese. Deci împărtăşesc aceeaşi viziune a ceea ce ar trebui să fie lumea viitoare ideală pentru ei. În consecinţă, este firesc să cadă de acord în privinţa unei strategii şi să-şi sincronizeze acţiunile către obiective comune, situaţii economice favorabile obiectivelor lor. Iată câteva elemente ale strategiei lor:
– Slăbirea statelor şi a puterii politice; destabilizare; privatizarea serviciilor publice.
– Dezangajarea totală a statelor din economie, incluzând aici educaţia, cercetarea şi poliţia şi armata, destinate să devină sectoare exploatabile de către întreprinderi private.
– Îndatorarea statelor cu ajutorul corupţiei, al lucrărilor publice inutile, al subvenţiilor date întreprinderilor fără justificare, sau a dispenselor militare. Când se acumulează un munte de datorii, guvernele sunt constrânse la privatizare şi la desfiinţarea serviciilor publice. Cu cât un guvern este mai controlat de „stăpânii lumii”, cu atât mai mult trebuie să mărească datoria ţării sale.
– Sărăcirea angajaţilor şi menţinerea unui nivel de şomaj ridicat, prin dislocarea şi mondializarea pieţei muncii. Aceasta măreşte presiunea economică asupra salariaţilor, care vor fi gata să accepte orice salariu şi orice condiţii de muncă.
– Reducerea ajutoarelor sociale, pentru a creşte motivaţia şomerilor de a accepta orice muncă și orice salariu.
– Împiedicarea revendicărilor salariale în „lumea a treia”, menţinând aici regimuri totalitare sau corupte. Dacă lucrătorii acestor țări ar fi mai bine plătiţi, aceasta ar contraveni principiului dislocării şi al pârghiei exercitate asupra pieţei muncii din Occident. Această cheie strategică trebuie păstrată cu orice preţ. Faimoasa „criză asiatică” din 1998 a fost declanşată cu acest scop.

Atributele puterii

Organizaţiile multinaţionale private se dotează în mod progresiv cu toate atributele puterii statelor: armate, reţele de comunicaţii, sateliți, servicii de informaţii, fişiere ale indivizilor, instituţii judiciare. Etapa următoare şi ultima pentru aceste organizaţii ar fi să obţină puterea poliţienească şi militară care corespunde noii puteri, creând propriile forţe armate, deoarece armatele şi poliţiile naţionale nu sunt adaptate pentru apărarea intereselor acestor organizaţii în lume. La un moment dat, armatelor li se va solicita să devină întreprinderi private, prestatoare de servicii, lucrând pe bază de contract cu statul, ca şi cu orice alt client privat, capabil să le plătească serviciile. În etapa ultimă a planului, aceste armate particulare vor servi intereselor organizaţiilor multinaţionale şi vor ataca statele care nu se vor plia pe regulile noii ordini economice. Deocamdată acest rol este asumat de armata SUA, ţara cea mai bine controlată de societăţile multinaţionale.
– Armate particulare există deja în SUA. Este vorba de societăţile DynCorp, CACI şi MPRI, prototipuri ale viitoarelor armate particulare. DynCorp a acţionat în numeroase regiuni unde Statele Unite doreau să intervină din punct de vedere militar, fără a purta responsabilitatea directă (America de Sud, Sudan, Kuweit, Kosovo, Irak…). La sfârşitul anului 2002 DynCorp a fost răscumpărat de către Computer Sciences Corporation, una dintre cele mai importante societăţi americane de servicii de informatică. În mai 2004, DynCorp şi MPRI au fost implicate în torturarea prizonierilor irakieni. Armatele particulare (numite „antreprenori” de către Pentagon) reprezintă 10% din efectivele americane trimise în Irak.
– Sateliţi: Microsoft a renunţat în final la proiectul Teledesic, o reţea de 288 sateliţi de comunicaţie care trebuiau să constituie o urzeală în jurul întregii planete. Dar alte companii multinaţionale se pregătesc să creeze reţele similare. De asemenea, sateliţi de observaţie particulari sunt gata instalaţi. Două societăţi comercializează imagini de rezoluţie mare din orice loc de pe planetă susceptibil a-i interesa pe cumpărători.
– Fişiere individuale: Numeroase societăţi fondate în ultimii ani (în principal în SUA) sunt specializate în colectarea informaţiilor individuale, oficial cu scopuri comerciale. Dar aceste fişiere private încep să reunească milioane de profile individuale ale consumatorilor repartizaţi în zona ţărilor occidentale. Informaţiile din aceste fişiere sunt vândute oricui doreşte să le cumpere.

Adevărata realitate a banilor

Banii sunt astăzi, în esență, virtuali. Ei au ca singură realitate un șir de 0 și 1 în calculatoarele băncilor. Majoritatea comerțului mondial se desfășoară fără bani fizici. Doar 10% din tranzacțiile financiare zilnice corespund unor schimburi economice în „lumea reală”. Piețele financiare constituie un sistem de creare a banilor virtuali și a unui profit care nu se bazează pe crearea unei adevărate bogății. Grație jocului piețelor financiare (care permite transformarea în beneficii a oscilațiilor cursului bancar), investitorii avizați pot fi declarați mai bogați printr-o simplă circulație a electronilor în calculatoare. Ceea ce legea interzice falsificatorilor și ortodoxia economică interzice statelor este deci posibil și legal pentru un număr restrâns de beneficiari. Dacă vrem să înțelegem ce este în realitate banul și la ce servește el, e suficient să inversăm vechea zicală: Timpul înseamnă bani → Banii înseamnă timp. Banii permit cumpărarea timpului altora.

Banii, timpul și sclavii

Din punct de vedere tehnic, banii reprezintă o unitate de calcul intermediară pentru schimbul timpului contra bani, fără a fi posibilă compararea directă a timpului unora cu al altora, deoarece fiecare conversie între bani și timp se face pe baza unei estimări subiective, ce variază în funcție de raportul forței economice între cumpărător și vânzător. În practică, acest raport de forțe este întotdeauna defavorabil consumatorului – salariatul. Când un individ dintr-o categorie medie cumpără un produs, el plătește timpul care a fost necesar pentru a fabrica acel produs la un preț mai ridicat decât salariul care îi este lui plătit pentru o fracțiune echivalentă din propriul lui timp. De pildă, dacă o mașină e produsă în 2 ore de către 20 de salariați (incluzând aici și munca comercianților și cea depusă pentru echipamentele de producție folosite), salariul fiecărui salariat pentru aceste 2 ore ar trebui să fie egal cu a 20-a parte din prețul mașinii, adică 500 Euro, dacă mașina a costat 10.000 Euro. Asta înseamnă un salariu orar teoretic de 250 Euro. Pentru cea mai mare parte a salariaților, suntem foarte departe de această socoteală. Când un salariat occidental prestează 10 ore din timpul lui, el primește numai echivalentul unei ore. Pentru un salariat din Lumea a treia, raportul scade la 1.000 contra 1. Acest sistem este versiunea modernă a sclavagismului. Beneficiarii timpului furat salariaților sunt întreprinderile, precum și statul, atâta timp cât banii luați prin impozite și taxe nu sunt folosiți în interesul general.

Distrugerea naturii se face intenţionat

Ea este dorită de noua putere economică. De ce? Dispariţia naturii şi creşterea poluării vor face individul din ce în ce mai dependent de sistemul economic şi va da naştere unor noi profituri (printr-un consum în creştere de medicamente şi prestări medicale). Natura reprezintă un punct de referinţă în ordinea naturală a Universului. Contemplarea frumuseţii şi perfecţiunii naturii este subversivă pentru această nouă putere economică. O ameninţă prin aceea că individul poate respinge urâţenia mediilor urbanizate şi pune la îndoială ordinea socială care trebuie să rămână singura referinţă. Urbanizarea mediului permite plasarea populaţiei într-un spaţiu controlat, supravegheat, şi în care individul este total scufundat în ordinea socială. Contemplarea naturii predispune la visare şi intensifică viaţa interioară a indivizilor, dezvoltându-le sensibilitatea şi liberul arbitru. Astfel, ei încetează a mai fi fascinaţi de mărfuri, refuză programele televizate destinate să-i abrutizeze şi să le controleze spiritele. Eliberaţi, încep să-şi imagineze o societate fondată pe alte valori decât profitul material. Tot ce-i ce poate determina pe indivizi să gândească şi să trăiască prin ei înşişi este potenţial subversiv pentru această nouă putere economică. Cel mai mare pericol pentru ordinea socială este spiritualitatea, deoarece ea îi răstoarnă individului sistemul de valori şi deci comportamentul indus de condiţionările sociale. Pentru stabilitatea „noii ordini sociale”, tot ce poate stimula trezirea spirituală se doreşte a fi eliminat.

2000 de ani de istorie

În aceste ultime două milenii, civilizaţia a trecut prin patru epoci succesive, marcând patru forme de putere politică:
– Epoca triburilor – puterea exercitată prin forţă (şi mai rar prin înţelepciune sau cunoaştere).
– Epoca imperiilor şi a regatelor – putere ereditară; naşterea noţiunii de stat.
– Epoca statelor-naţiune – deschisă de monarhia parlamentară din Marea Britanie în 1689, de revoluţia franceză în 1789 şi prin fondarea SUA. Într-un stat-naţiune, puterea nu mai este ereditară, ci exercitată de conducători considerați a reprezenta poporul şi desemnaţi prin alegeri (stat-naţiune democratic) sau prin cooptarea în sânul unui partid unic (stat-naţiune totalitar).
– Epoca conglomeratelor economice – iniţiată în 1954, pusă în practică în cursul anilor ‘70 şi ‘80 şi operaţională total începând cu anii ‘90. Puterea nu mai este de tip reprezentativ sau electiv şi nici localizată geografic (ca triburile, regatele, statele-naţiune). Ea este exercitată direct de către cei ce controlează sistemul financiar şi producerea mărfurilor. Instrumentele acestei puteri sunt controlul tehnologiei, al energiei, al banilor şi al informaţiei. Această nouă putere este globală, planetară. Nu există deci nici alternative, nici supape. Ea constituie un nou nivel de organizare a civilizaţiei, un fel de super-organism.
Rezolvarea marilor probleme ecologice, economice şi sociale par să necesite efectiv instaurarea unei strategii sau a unei forme de putere globală. Unificarea lumii prin economie şi declinul statelor-naţiune au fost justificate parţial de o cauză nobilă: a face imposibil un nou război mondial care, în era atomică, ar însemna sfârşitul civilizaţiei. Dar chestiunea este de a şti în serviciul căror obiective şi a căror interese se pune această nouă putere, prin cine trebuie ea să fie exercitată şi prin ce contra-puteri trebuie să fie echilibrată şi controlată.
Mondializarea (sau globalizarea) nu este negativă prin ea însăşi. Teoretic, ea poate să permită stabilirea unei păci mondiale durabile şi a unei mai bune gestiuni a resurselor. Dar dacă ea continuă să fie organizată în beneficiul unei elite şi dacă îşi păstrează orientarea actuală, nu va întârzia să genereze un nou tip de totalitarism, transformarea completă a fiinţelor umane în mărfuri, distrugerea totală a naturii și forme noi de robie.

Sursa: Frumoasa verde


%d blogeri au apreciat asta: