Asasinarea lui Rafiq Hariri

Beirut, Liban, 2005

În versiunea oficială, pe data de 14 februarie 2005, miliardarul Rafiq Hariri, ex-premier al Libanului, a fost ucis (alături de alte 21 de persoane) în fața hotelurilor St. Geoge și Phoenicia-Intercontinental, hoteluri de cinci stele din cartierul Corniche al capitalei libaneze cu vedere la Marea Mediterană. S-a afirmat că explozia a fost cauzată de echivalentul a 1.000 de kilograme de TNT. Pe lângă cei uciși instantaneu, mai mult de 135 de persoane din jurul zonei exploziei au fost grav rănite, multe dintre acestea decedând ulterior.

Investigatorii ONU

Investigatorii ONU au concluzionat că a fost vorba despre explozia unui camion condus de un terorist sinucigaș. Ar fi o explicație posibilă. Problema e dată de primul reportaj CNN despre atentat:

„Hariri și cel puțin alte nouă persoane au fost ucise luni, când o bombă masivă a explodat pe bulevardul șic de pe faleza Beirutului, lăsând în urmă, pe mai multe cvartale, moloz, vehicule arzând, metal contorsionat și sticlă… Explozia a produs un crater de 5 metri și a acoperit dărâmăturile cu un strat gros de praf și cenușă.”

Alte precizări

Unul dintre experții mondiali în problemele Orientului Mijlociu (dar care uneori a și exagerat!), a adăugat chiar mai multe detalii:

„Este scena unui carnagiu de proporții. Am văzut trupuri arzând în interiorul mașinilor. Am coborât în crater, care era adânc de minimum 5 metri, așadar a fost o explozie uriașă. Cel puțin 22 de mașini ardeau. Explozia azvârlise o altă mașină, poate una dintre cele ale lui Hariri, prin aer până la nivelul al treilea al unui hotel nefuncțional, unde a continuat să ardă violent. Alta parcă ar fi fost proiectată peste zidul hotelului St. Geoge…”

I s-ar fi putut atrage atenția domnului Fisk faptul că, în cazul unei explozii nucleare, cel mai rău lucru pe care-l poate face cineva, ar fi să „coboare într-un crater (radioactiv)”, deoarece „minibomba nucleară” produce niveluri letale de radioactivitate în primele ore de după explozie. Ori, având în vedere faptul că domnul Fisk e bine sănătos,este doar dovada faptului că cel mai probabil nu prea a coborât în acel crater. Pentru că dacă ar fi făcut-o, cu probabilitate de 100%, ar fi suferit acum de leucemie mielogenă acută, în formă terminală.

Totuși?

Dar, a fost totuși un atac nuclear acel atentat asupra lui Hariri? O logică elementară ne spune că așa au stat lucrurile, având în vedere (încă o dată), următoarele:

• Mașinile capcană nu lasă cratere.
• Un crater atât de mare pe cât cel din fotografie și descris în reportajele presei nu putea să fi fost creat de o tonă de TNT, chiar dacă o cantitate atât de uriașă de explozibili ar fi fost îngropată adânc sub șosea; o tonă de TNT n-ar fi fost pur și simplu suficientă.
• O tonă de TNT detonată într-un singur loc nu putea distruge tot cortegiul. În cel mai bun caz, putea distruge maximum două mașini simultan. În acest caz particular, minimum 22 de mașini au fost serios avariate (și un număr nespecificat de mașini au fost avariate într-o măsură mai mică). Ținând seama de faptul că toate automobilele se aflau în mișcare și că respectau distanța minimă cerută între ele, ne putem imagina cu ușurință care a fost adevărata rază a zonei letale a acestei explozii.
• S-a spus că minimum două mașini au fost azvârlite la înălțimea nivelului al treilea al unei clădiri, așa încât ar trebui presupus că au fost cele aflate chiar deasupra „minibombei nucleare”, când a detonat și a zguduit șoseaua înainte ca sfera de foc atomic reală să răbufnească prin asfalt. Țineți seama că mașinile-capcană nu pot ridica în aer automobile aflate în jurul exploziei. Așa ceva ar contrazice dinamica evidentă a exploziei: explozia apasă în jos vehiculul purtător de explozibil, iar restul mașinilor din imediata apropiere ar putea fi proiectate spre exterior, dar în nici un caz în sus.
• Exploziile obișuite nu ard mașini; de obicei, mașinile sunt arse de radiația termică a exploziei nucleare.
• Exploziile obișnuite nu cauzează arsuri oamenilor; în acest caz însă, corespondentul de la Independent descrie corpuri umane arzând chiar și la 15 minute după explozie. Doar exploziile nucleare pot provoca arsuri oamenilor. Bineînțeles, ar fi putut de asemenea să fi fost vorba despre napalm, dar nu s-a raportat că la asasinarea lui Rafiq Hariris-ar fi utilizat napalm, presupunându-se că a fost vorba despre TNT.

Vinovații

Scriind pentru Independent (Londra), domnul Robert Fisk preciza: „Patru ofițeri superiori din aparatul de securitate libanez, a căror loialitate era față de Damasc, nu față de Beirut, se află în închisoare și așteaptă să fie judecați. Toată lumea, de la Jacque Chirac, pe atunci președinte al Franței, până la Walid Jumblatt, liderul comunității druzilor din Liban, a văzut implicarea Siriei în atentat. Cine alții ar fi putut plănui o explozie atât de masivă într-una dintre zonele considerate cele mai sigure din capitala Libanului?” (sursa poate fi consultată aici). Ca urmare a masacrului, ONU a emis o rezoluție prin care a cerut – și a obținut – retragerea celor 14.000 de soldați sirieni din Liban. Doar că, efortul de a acuza Siria și de fapt de a-l „saddam-iza” pe Bashar al-Assad, a fost anulat de retractarea principalului martor, care a afirmat că a fost mituit, intimidat și torturat pentru a susține varianta procurorului Mehlis din cadrul ONU, cum că serviciile siriene au pus la cale pe 14 februarie asasinarea omului de afaceri și politicianului libanez Rafiq Haririr! Iată deci, că încercările de demonizare la adresa lui Assad nu sunt doar de ieri de azi! Asta ca și paranteză legată de actualele amenințări americane la adresa Siriei!

Mai mult, Damascul a respins toate acuzațiile:

„Siria este pregătită să continue cooperarea cu comisia de ancheta internațională, pentru a se afla adevărul în cazul asasinarii lui Rafiq Hariri”, a afirmat un oficial din Ministerul sirian de Externe. Acesta consideră că Siria a primit un mesaj care conține întrebări formulate de către comandantul comisiei de ancheta Detlev Mehlis cetățenilor sirieni, în calitatea lor de martori, iar ministrul de externe, Farouk al-Sharen, a răspuns acestui mesaj. Mehlis nu a primit scrisoarea la timp „din cauza activităților și călătoriilor sale”, a continuat el, și de aceea raportul adresat Consiliului de Securitate al ONU „nu menționează” răspunsul Siriei. El s-a arătat „uimit de afirmațiile făcute de anchetatori, care nu au luat în considerare toate aceste informații„.

Propaganda

Așa lucrează propaganda: se practică permanenta împroșcare cu noroi, în speranța că măcar o parte din el va mânji. Dacă se descoperă că așa-zisa ta „dovadă” este falsă și că „martorii” tăi încep să retracteze, nu da înapoi, inventează acuzații noi! Atacă, atacă, atacă! Scenariul pus la punct de Statele Unite era următorul: învinuiți Siria de asasinarea lui Hariri, inventați „dovezi” false referitoare la implicarea unor înalte oficialități siriene – inclusicv membri ai familiei președintelui Assad, și înființați un tribunal internațional sub jurisdicție ONU, care va soma apoi Siria să-i predea pe acuzați. Trupele SUA se află oricum la granița dintre Siria și Irak, în așteptarea ordinului de intrare în forță, sau ca parte a unei expediții de urmărire a „teroriștilor”, care ulterior vor fi atacați de soldații sirieni, într-un remake al incidentului din golful Tonkin din Orientul Mijlociu. (de văzut The Syrian Gambit – Justin Raimondo) Metoda a avut succes în Irak I (vezi pruncii din incubatoare), Irak II (arme de distrugere în masă), fosta Iugoslavie (zeci de mii de oameni presupus măcelăriți sau internați în lagăre de concentrare de către sârbii cei răi), Kosovo, asasinările lui Litvinenko și Politkovskaia (ambele puse pe seama fostului și actualului președinte Putin).

Alții?

Mai e în discuție și Israelul! Este veche ambiția micului stat de a slăbi Siria, de a-i reteza alianța strategică cu Iranul și de a distruge Hezbollahul. În ciuda faptului că a ucis peste o mie de civili libanezi și a produs pagube catastrofale infrastructurii civile libaneze, Hezbollahul a alungat Israelul din sudul Libanului, având și o capacitate inhibitoare, care împiedică Israelul să atace Libanul fără restricții. În plus, Israelul are experiență în „asasinatele politice”, nu doar în teritoriile palestiniene, ci și în întreg Orientul Mijlociu, deoarece, de-a lungul anilor, a trimis echipe de asasini pentru a ucide oponenți în Beirut, Tunis, Malta, Amman și Damasc. Și în aceste condiții, comisia ONU nu s-a sinchisit să ia în considerare că cel mai probabil vinovat – Mossad-ul!

Clubul de pe insula Bali

În versiunea oficială a exploziei de pe insula Bali, se afirmă că o în 12 octombrie 2002, tonă de explozibili convenționali aflați într-un Mitsubishi alb a explodat în imediata vecinătate a clubului de noapte Sari, lucru ce a condus la moartea instantanee a 202 persoane și rănirea fatală a multor altora. În timpul exploziei s-au sesizat sfere de foc uriașe, explicația lor fiind aceea a exploziilor buteliilor de gaze folosite la bucătărie. S-a produs demolarea clădirilor din jurul deflagrației, iar incendii devastatoare s-au extins în jur.

Printre primele informații despre explozie au fost cele de la emisiunea de știri a canalului Fox, sub titulu Explozia din clubul de noapte indonezian considerată un „act de terorism:

„Explozia s-a petercut în jurul orei 23:00… Martorii de pe populara insulă turistică au declarat că flăcările s-au întins la un alt club și au ars câteva clădiri din același cvartal și o duzină de automobile. Localul era ticsit și a sărit în aer într-o milisecundă.”

Ei bine, scăparea cuvântului „milisecundă” (similară termenului „ground zero”) conduce la supoziția unei explozii nucleare! Mai mult, ziarul The Guardian a anunțat „turista australiană Rachael Hughes, în vârstă de 18 ani, a declarat că ea și o prietenă abia sosiseră  în Kuta, când explozia a distrus clubul de noapte. Stând în foaierul hotelului Bountry, a văzut oameni care intrau cu sângele șiroind, cu arsuri pe fețe, cu pielea jupuindu-se”. Ei aici e o problemă: o explozie convențională, oricât de puternică, nu produce neapărat căldură și flăcări, ci gaze supraîncălzite care se propagă rapid în toate direcțiile dinspre foracul exploziei, gaze care îi sfârtecă pur și simplu pe cei aflați în zona exploziei. dar nimeni n-ar suferi arsuri în urma unei explozii convenționale. Descrierea turistei referitoare la oameni „cu arsuri pe fețe” și „cu pielea jupuindu-se”, precum și faptul că acești oameni își păstrasesră totuși capacitatea de a merge pe propriile lor picioare, demonstrează că fuseseră expuși aceluiași tip de căldură radiată ca și automobilele pe jumătate arse ce apar în fotografiile de la locul exploziei. Asta se poate întâmpla doar în cazul unei explozii nucleare deschise.

Conform raportului oficial al guvernului australian,

„La 10-15 secunde de la prima explozie din Paddy’s Bat, a urmat o explozie devastatoare în fața clubului Sari… ca re a dus la o imensă eliberare de energie sub formă de gaze, căldură și lumină. Aceasta a declanșat practic o undă de șoc, fragmentare și incendiu – care au contribuit la devastarea  clubului Sari. Ca măsură a forței exploziei, sunetul ei a fost auzit de la 15 km.”

Dacă ne concentrăm doar pe cuvintele „imensă eliberare de energie”, „undă de șoc”, „căldură”, „lumină” și „contribuit” – nu se pune întrebarea logică dacă toate acestea ar putea avea ca și cauză explozia convențională a unei tone de explozibili convenționali ieftini? În plus, exploziile obișnuite nu incendiază clădirile vecine și nici nu ard pielea oamenilor. O „explozie convențională” nu prezintă radiații termice. Arsurile și incendiile sunt cauzate exclusiv de radiația termică a unei explozii nucleare și nu de altceva.

Conform poliției indoneziene, numărul total al victimelor s-a ridicat la 202. Este imposibil să ucizi instantaneu două sute de oameni și să rănești alte câteva mii cu o tonă de explozibili convenționli ascunși într-o mașină. Numărul victimelor s-a datorat unei arme de distrugere în masă și nicidecum unei aconvenționale, mai ales artizanale! Un dispozitiv nuclear ucide nu doar prin explozia în sine, ci și prin minim alți trei factori mai distructivi, lucru ce-l ridică la nivelul unei „arme de distrugere în masă”:

• uriașa undă de șoc reprezentată printr-un front violent de aer cu o suprapresiune imensă, care se deplasează cu o viteză supersonică;
• radiații pătrunzătoare alcătuite din raze gama și neutroni cu energie foarte ridicată;
• căldura radiată – adică radiațiile din spectrul vizibil, ultraviolet și infraroșu (altfel spus, „radiațiile termice”).

Astfel e mai ușor de înțeles de ce a fost atât de mare numărul victimelor: pentru că armele nucleare au o așa-numită „zonă letală”, în interiorul căreia vor fi uciși cu o probabilitate de 99% toți oamenii; dacă nu de unda de șoc, atunci de căldura radiată, dacă nu de căldură, atunci de radiațiile penetrante. Asta s-a întâmplat în Bali: într-o anumită „zonă letală” [expand title=”au murit toți oamenii” targclass=”highlight”]În cazul exploziei de 0,01 kilotone din Bali, zona respectivă, de la hipocentru până la marginea exterioară a fost de 180 de metri.[/expand], puțin mai departe de „zona letală” au murit mai mulți oameni, dar și mai mulți, care n-au fost uciși instantaneu, aveau să moară de pe urma dozelor letale de radiații și a arsurilor grave (sau, mai probabil, de pe urma combinației acestora) în următoarele două zile. Încă și mai mulți aveau să moară după două săptămâni. Așa funcționează armele nucleare.

Președintele Camerei Deputaților (Indonezia), A. M. Fatwa, cu referire la un așa-zis terorist (Amrozi, pe numele lui) care ar fi plasat bomba, declara:

„Conștiința îmi spune că el n-a fost un personaj-cheie. Nu cred că Amrozi are capacitatea de a face singur toate pregătirile pentru un atentat, ca de pildă reglarea unei microbombe nucleare în Bali”, conform acestui site.

Același lucru îl spune și clericul Abu Bakar Bashir, care acuză CIA de folosire unei micro-bombe nucleare în Bali.

Așadar, deși autoritățile de atunci ale Indoneziei, inclusiv președintele Megawati Sukarnoputri, a știut de acest lucru, nu a spus nimic. Desigur că s-ar pune întrebarea: de ce? Iar răspunsul e simplu: Bali este una dintre cele mai faimoase stațiuni de vacanță din lume. Dezvăluirea teribilului adevăr despre natura exploziei ar fi eliminat această insulă de pe harta destinațiilor turistice!

O versiune „confidențială” – cunoscută desigur guvernului indonezian, oficialităților guvernamentale americane și Mossad-ului israelian – a celor petrecute, afirmă că a fost vorba despre o „minibombă nucleară” cu puterea de aproximativ 0,01-0,015 kilotone TNT, care a aparținut organizației Al-Qaida. Așa a fost definit așa-zis-ul „terorism modern” de care sunt învinovățite al-Qaida și alte organizații similare.

Dar, așa cum s-a spus, organizației al-Qaida i-ar fi fost mai simplu să construiască o navă cosmică din lemn și să ajungă pe Lună, decât să aibă acces la o minibombă nucleară. Doar patru națiuni dispun de capacitățile tehnice pentru construirea unui asemenea dispoziti: SUA, Rusia, Franța și Israel. Surse indoneziene confidențiale au confirmat agenției de informații nucleare ruse că bomba a aprținut Mossad-ului israelian. Imediat după explozie, președintele Bush și alți lideri occidentali au cerut să se ia măsuri mai energice împotriva „terorismului global”.

Cum s-ar putea demonstra că a fost vorba despre o minibombă nucleară? S-a mai afirmat că explozia unei cantitățioarecare de explozibili convenționali aflați într-un vehicul nu va produce niciodată un crater, deoarece energia unei astfel de explozii s-ar propaga în toate direcțiile, dar legile fizicii arată că gazele rezultate din explozie se deplasează pe direcțiile de minimă rezistență, ori rezistența minimă nu o are în nici un caz solul! Decă pământul de sub automobil nu ar prezenta niciun fel de crater, mare sau mic. Un crater poate fi produs de un dispozitiv exploziv, îngropat (cel puțin parțial) în pământ.

Deși dovezile fotografice care demonstrau utilizarea unei arme neconvenționale au fost eliminate aproape imediat din principalele surse media, a rămas totuși filmarea video a unui amator din care provine singura imagine care prezintă explorarea de către poliția și armata indoneziană a craterului cel mare cu o păjină (foarte lungă, de altfel). Existența craterului în sine dovedește că arma a fost detonată sub nivelul solului, iar adâncimea craterului și diametrul său arată adâncimea la care a fost plasată arma.

Joe Vialls, scrie pe „Friends of Liberty”:

„Avariile provocate în zona plajei Juta ar necesita minimum o bombă de peste 3.500 de kilograme de explozibil de mare putere, din categoria celor utilizate asupra Londrei în timpul celui de-al Doilea  Război Mondial. Atare însă o problemă! Cum naiba îndeși 3.500 de kilograme de explozibil de mare putere, voluminos, cu densitate mică, într-o conductă de canalizare cu diametrul de treizeci de centimetri, daflată la aproape un metru și jumătate adâncime în pământ? În mod evident, este nevoie de o armă specializată, cu diametrul mai mic de treizeci de centimetri, dar cu o capacitate explozivă de peste 3.500 de kilograme echivalent de explozibili convenționali. Există o singura armă capabilă de așa ceva, ceea ce explică motivul pentru care nu veți vedea probabil niciodată și nicăieri fotografia craterului blestemat din partea de sus a acestei pagini. explozia armei respective a fost atât de violentă, încât a avariat grav 47 de clădiri din zona imediat învecinată și peste o sută de vehicule”

Pe baza datelor publicate oficial, se poate concluziona că subevaluarea de cinci ori a numărului victimelor este o practică frecvent utilizată. De aceea, ar trebui presupus că, de fapt, în explozia de pe insula Bali au murit minim 2.000 de oameni. Doar speculații se pot face despre numărul deceselor înregistrate ulterior datorită radiațiilor, fiindcă nimeni n-a publicat date oficiale despre numărul oamenilor expuși efectelor unei explozii nucleare la diverse distanțe de „ground zero”.

Un raport militar thailandez semisecret, care a colectat propriile date despre explozie, a apreciat la peste 10.000 numărul total al victimelor radiațiilor cauzate de explozia din Bali. Ar putea fi o exagerare, desigur. Dar la fel de bine ar putea fi adevărul. Acest număr depinde de fapt de numărul de persoane care au avut neșansa să fie prinse la momentul exploziei în jurul așa-zisului „ground zero”.

Un film care ne prezintă „Adevărul despre explozia din Bali” care are măcar rolul de a ne arăta cine ar fi avut de câștigat:

• Partea I:

• Partea a II-a:

• Partea a III-a:

• Partea a IV-a:

Există articole similare pe internet. Unul dintre ele este  acesta.

Clădirea federală – Alfred P. Murrah

Conform informațiilor oficiale, în dimineața zilei de 19 aprilie 1995 (ora 9:02 Central Standard Time), camionul închiriat de la Ryder, cu aproximativ 2.300 kg de îngrășăminte chimice amestecate cu nitrometan, a sărit în aer în fața clădirii federale Alfred P. Murrah, pe latura sa nordică.

Iată cum arăta clădirea înaintea exploziei:

Au fost uciși minim 168 de oameni și răniți alți 853; majoritatea rănilor au fost arsuri. Efectele exploziei Explozia a avut ca rezultat distrugerea unei treimi din clădire și a săpat un crater larg de 9 m și adânc de 2,4 m pe NW 5th Street, în apropierea clădirii. Deasemenea au fost distruse sau avariate 324 de clădiri pe o rază de 16 cvartale, a distrus sau a ars 86 de mașini din jurul focarului și a spart geamurile a 258 de clădiri din vecinătate (au rămas fără adăpost câteva sute de oameni și s-au închis mai multe birouri din centrul orașului. Efectele exploziei au fost auzite/resimțite până la o depărtare de 89 de km. Seismografele Muzeului Omniplex din Oklahoma City, la 7 km distanță și din Norman, statul Oklahoma, la 26 de km distanță au înregistrat detonația ca măsurând aproximativ 3 grade pe scara Richter.

Conform declarațiilor martorilor, explozia a distrus complet nu doar aprinderea electronică a mașinilor aflate în parcarea de la suprafață, dar a și ars plăcile de bază ale multor computere din birourile din jur.

Iată cum arăta clădirea după atac:

Deși confirmată de guvernul Statelor Unite și de media corporatistă, apelând la logică, ar trebui să nu fie foarte greu să se înțeleagă altfel lucrurile. În acest sens, iată o listă de observații logice care nu-și găsesc explicații în versiunea oficială:

1. Exploziile mașinilor capcană nu produc cratere; acestea pot fi produse doar de încărcături explozive îngropate în pământ. Chiar și detonarea unei bombe nucleare plasate într-un camion nu ar forma un crater.
2. Explozibilii convenționali nu ard mașinile din jurul exploziei, acest efect fiind o caracteristică tipică a radiațiilor termice ale exploziilor nucleare.
3. Explozibilii convenționali, chiar și într-o cantitate de două tone TNT, nu produc victime în masă, așa cum s-a întâmplat în acest caz. În cel mai grav caz, o astfel de explozie ar ucide 20 de persoane.
4. Explozibilii convenționali nu produc victimelor arsuri, acestea fiind tipice radiațiilor termice ale exploziilor nucleare.
5. Explozibilii convenționali nu produc impulsuri electromagnetice care să ardă plăcile de circuite ale computerelor din apropiere, lucru care poate fi cauzat doar un impuls electromagnetic – EMP.
6. Într-o cantitate mai mică de două tone echivalent TNT, explozibilii convenționali nu vor putea avaria niciodată, în măsura în care s-a întâmplat aici, o clădire ramforsată cu două niveluri, plus alte clădiri vecine. Avariile respective au fost tipice pentru efectul a minim 10 bombe ale aviației din epoca modernă de câte 10 tone fiecare, sau pentru o „minibombă nucleară” reglată la efectul corespunzător, adică la 0,1 kilotone.
7. După explozie, mass-media locală din Oklahoma City s-a referit la locul detonării folosind denumirea de [tippy title=”„ground zero”” href=”http://arsenic.p.ht/cladirea-federala-alfred-p-murrah”%5DG. Z. Heuston a folosit titlul foarte transparent „The Oklahoma Bombing Part 2 – A Walk Through Ground Zero”[/tippy] Locurile în care s-au petrecut explozii convenționale nu au fost niciodată numite „ground zero”. Dicționarul American Heritage, dicționarul Collins English, dicționarul Webster’s Encyclopedic Unabriged, dicționarul Random House College, dicționarul Longman’s Advanced American și Glossary of military slang, toate au ca și explicație pentru „ground zero” (e drept, printre altele) definiția: „centrul unei explozii nucleare sau punctul de pe suprafața pământului aflat direct deasupra ori dedesuptul acesteia”.
8. Seismografele nu detectează exploziile unor mașini capcană, și în nici un caz la magnitudinea 3 pe scara Richter, din simplul motiv că mașinile-capcană nu transmit deloc energie Pământului; doar încărcături îngropate sau cel puțin parțial îngropate pot produce un semnal seismic detectabil.
9. O încărcătură atomică adânc îngropată ar crea prin explozie următoarele semnale seismice: 4,6 tone de TNT – 2,5 grade pe scara Richter; 29 tone de TNT – 3,0 grade pe scara Richter; 73 tone de TNT – 3,5 grade pe scara Richter; o „minibombă nucleară” la efect maxim – 1 kilotonă – 4 grade pe scara Richter. Așadar, 3,5 grade pe scara Richter este o valoare tipică pentru o „minibombă nucleară” de 0,1 kilotone (echivalentul a 100 de tone de TNT); dacă o asemenea încărcătură nu este îngropată prea adânc, semnalul seismic produs de explozia ei va fi mult mai slab.
10. 2.300 de kg de îngrășăminte chimice (echivalentul a 1,8 tone de TNT), chiar și îngropate, nu ar putea crea niciodată un semnal seismic de 3,0 pe scara Richter (iar dacă o astfel de cantitate s-ar afla într-un camion, nu ar produce nici un fel de semnal seismic). Mai mult, nici 0,01 kilotone, ba nici măcar 0,015 kilotone – asta însemnând cel mai mic efect al unei „bombe nucleare” – n-ar fi de-ajuns pentru producerea unui semnal seismic de 3,0 grade pe scara Richter. Se impune astfel să presupunem că o „minibombă nucleară” îngropată la mică adâncime, cu o putere de minim 0,1 kilotone, a distrus de fapt clădirea federală Alfred P. Murrah din Oklahoma (și alte 324 clădiri pe o rază de 16 cvartale), a ars automobilele din jur, a provocat victime în masă, a produs crater (degajând în jur un praf contaminat radioactiv) și un semnal seismic de 3,0 grade pe scara Richter.

O gândire logică ar trebui să ne conducă la această concluzie a pagubelor produse exclusiv de o „minibombă nucleară” și că bizara „teorie a conspirației” sugerată de către autoritățile guvernamentale – potrivit căreia toate pagubele au putut fi produse de două tone de îngrășăminte chimice – nu are acoperire.

Cum s-au derulat lucrurile în continuare? Păi, un anume Timothy McVeigh a recunoscut comiterea atentatului, iar după judecare, fiind găsit vinovat a fost condamnat la moarte și executat prin injecție letală pe 11 iunie 2001.

Fiind cel mai grav act de terorism comis pe teritoriul america înainte de 11 septambrie 2001, a oferit guvernului america pretextul necesar pentru noi măsuri – Legea antiterorism, care după numai câteva luni, imediat după 11 septembrie avea să devină Legea siguranței naționale, care privează cetățenii americani de majoritatea drepturilor lor constituționale. Astfel, Legea antiterorism prevede printre altele posibilitatea proceselor secrete, deportarea imigranților ilegali rezidenți fără nici un fel de judecată, dar și confiscarea bunurilor oricărui individ sau organizație pe care guvernul l-ar/le-ar declara în mod arbitrar „terorist(ă)”.

Pagina Wikipedia dedicată teoriei conspirației în privința acestui act terorist este aici.